Trăieşte la Craiova, prea puţin, dacă nu vag cunoscut, un erudit în adevăratul sens al termenului, pe cât de original şi plin uneori de farmec, dintr-o croială aparte, aparţinând cu totul altei lumi, decât cea de astăzi, pe atât de puţin evocat. Numele lui este Constantin Barbu, poet, filozof, cercetător istoric ş.a.m.d., de înalt rafinament, dotat cu multă sensibilitate. A făcut parte din „Grupul de la Păltiniş” în „formatul iniţial” şi Noica îl aşeza în fruntea „celor 22” de genii tinere ale României, iar Emil Cioran îl numea „un complice în cultul nimicului” (1989). Forţând puţin cotloanele memoriei, Constantin Barbu, absolvent al Filologiei din Craiova, era prin anii 70, unul din teribilii liceeni ai Colegiului Naţional „Fraţii Buzeşti”. Sunt şi umbre inerente, care planează indesluşibil asupra sa, cum ar fi ceea ce s-a numit „cazul Sorescu”, dar unghiul potrivit pentru a înţelege povestea a fost mereu greu de găsit. Umorile proprii, împrejurările nu i-au fost întotdeauna, mai degrabă foarte rar, favorabile. N-am idee de ce, dar de câte ori îl întâlnesc, deşi de la o vreme se întâmplă mai rar, am sentimentul că îl văd în faţă pe V. G. Paleolog, cunoscut ca unul dintre primii apologeţi ai lui Constantin Brâncuşi, prin părţile locului. Simţindu-mă capabil să fac distincţie între un ins talentat, erudit, cu preocupări insolite, şi unul cu irizări de geniu, îl consideră pe Constantin Barbu mai apropiat de sintagma „irizări de geniu” el putând fi asemuit cu un geniu surdo-mut care ne spune ceva într-un limbaj propriu, pe care numai puţini îl înţeleg. Fost bursier al guvernului francez (1977) la Universitatea din Grenoble, exeget –fără egal al lui Eminescu (a editat manuscrisele marelui poet în facsimil, un Corpus eminescianu şi Opera transliterată, proiect din care au apărut deja 25 de volume) a publicat peste 20 de cărţi de poeme, 35 de cărţi de eseuri, câteva din lucrările sale fiind traduse în italiană, franceză, suedeză, engleză. A publicat Codul invers. Arhiva nebunirii şi a uciderii nihilistului Mihai Eminescu. De dată recentă, mai exact pe 19 octombrie a.c., Constantin Barbu a primit „Premiul Dante”, acordat de Academia delle Arti e delle Scienze Filosofiche din Bari, pentru angajamentul său faţă de afirmarea „sapienţiei” şi „virtus”, valori centrale atât pentru Seneca, cât şi pentru Dante, figuri cheie ale înţelepciunii clasice şi ale virtuţii morale, şi pentru contribuţia sa la înţelegerea şi legătura dintre culturi din diferite epoci, creând o punte între antichitate şi evul mediu şi evidenţiind concordia –adică armonia- între gândirea romană şi cea medievală. A mai primit de-a lungul timpului numeroase alte premii. A fost săptămâna trecută invitatul lui Nicolae Coande, secretarul literar al Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, la elevata chermeză intelectuală „Întâlnirile SpectActor” pentru a conferenţia sub genericul „Am aprins chibritul care dă foc Laniakeii” la sala I. D. Sârbu. Discursul său combină severitatea profesională cu o vie cordialitate. Ştie să plimbe, cu o inimitabilă graţie, ideile, obsedat de imperativul rigorii şi întregul său efort didactic are drept nobil scop acest deziderat. Teoretizând şi tot ce se mai poate face, despre o lume care a dispărut, obsedat de esenţe, Constantin Barbu lasă în spectator un singur gând: acela că e un creator şi ca orice hiperinteligenţă nu poate naşte o şcoală, ci doar imitatori.
