Cultura şi prietenia între popoare

0
149

mondo-headerTitlul acestui articol îi va face pe mulţi, aliniaţi bezmetic la o dreaptă tot mai radicalizată, să strâmbe din nas detectând, cu fineţuri „ideologice” de o fudulă gratuitate, embleme ale vreunei resurecţii „proto-comuniste”. E drept că generice de acest fel populau propagandele din Estul comunizat, cu forţa roşie a armatelor stalinist-sovietice, dar şi cu complicitatea Vestului supus pactului post-Yalta.

Prin exces agitatoric – şi prin multă ipocrizie –, astfel de subiecte, în substanţă profund umaniste, dar şi de sorginte spirituală creştină, sfârşeau, nu o dată, aproape în opusul lor. De aici, cred, suspiciunea cu care sunt repudiate astăzi şi, poate, deloc întâmplător, la noi, de vreme ce prin Occident nu doar că sunt la modă, dar şi-au câştigat o tradiţie demnă de pagini ale unei istorii glorioase.

Este cazul Festivalului de la Rimini, oraşul cel mai căutat de turiştii de pretutindeni de pe Coasta Adriaticii, pentru faimoasele sale plaje, a cărei a 37-a ediţie s-a inaugurat ieri, în prezenţa preşedintelui Italiei. Rimini, pentru cei ce nu ştiu e şi oraşul natal al genialului regizor Federico Fellini, care, pe urmele nu mai puţin poetice ale lui Dante, l-a nemurit în cel puţin două dintre celebrele sale pelicule.

În august 1980 debuta acest festival ce-avea să devină, mai curând decât s-au aşteptat chiar iniţiatorii săi grupaţi în mişcarea „Comunitate şi Eliberare”, cel mai titrat din Italia şi din Europa, antrenând în manifestările sale de prin sălile de spectacole şi de pe plaja rimineză personalităţi de prim rang ale artei, spectacolului, politicii, ştiinţei etc. Într-un cuvânt, sub semnul unui dialog între culturi şi sub emblema prieteniei între popoare. Şi oricât de insolit pare, ieri chiar cotidianul Vaticanului, „L’Avvenire”, îi omagia tradiţia, reperându-i, prin timp, cele mai importante momente, neuitate prin singularitatea lor.

Întâiul e legat chiar de debut, mai precis sfârşitul de august 1980, scurt timp după Olimpiada de la Moscova, boicotată, cum se ştie, de SUA, iar atunci pe scenele de la Rimini a urcat marele poet şi disident Valdimir Bukovski care, susţinut de alţi contestatori de sisteme, nu doar de un sistem, avea să inaugureze tradiţia unei lungi şi vocale disensiuni între stânga occidentală şi politica Moscovei şi a sateliţilor săi. Spun stânga fiindcă, în tradiţia celor 17 ediţii, festivalul a fost mai mereu asimilat stângii (să amintim că a rămas în istorie ultimul şi cel mai fulminant discurs public al lui Enrico Berlinguer, liderul comuniştilor italieni, în 1984, anul morţii sale), a cărei idee de bază a fost nevoia de morală în politică. Inutil de subliniat câtă actualitate are astăzi!

În plus, ediţii succesive au marcat mobilizarea celor mai mari cantautori italieni, cu neuitatul Fabrizio De André, cel care, cu cel de-al nouă album al său scos pe piaţă cu doi înainte şi intitulat chiar „Rimini”, anticipase şi contribuise neîndoielnic la viitorul proiect. Faptul că aproape toate cele 10 cântece cuprinse în acel album (capodoperele „Rimini”, „Volta la pagina” / „Întoarce pagina” , „Coda di lupo”) sunt veritabile manifeste pentru dreptate socială şi egalitate de şanse, semne ale uriaşelor deziluzii ale Occidentului post-şaizecioptist) aveau să imprime încă şi mai multă determinare în asumarea unei linii de dialog şi de dezbatere, din care n-a lipsit  spiritul de revoltă.

Printre cele mai prestigioase prezenţe în ambientul festivalului sunt amintite numele unor faimoşi teologi (Olivier Clément), filosofi (Emmanuel Lévinas), antropologi (Julien Ries), medievişti (Régine Parnoud) ori savanţi, ca fizicianul Abdus Salam, laureat al Nobelului.

Surprinzător sau nu, n-a lipsit nici Papa Paul al II-lea, inaugurând, în ştiutu-i stil, un nou registru al întâlnirilor, acela al confesiunii publice, punându-se la dispoziţia publicului, supranumit, cu timpul de organizatori, „poporul”, ca la o adevărată spovedanie. Îi vor urma Maica Teresa şi Dalai Lama, în vreme ce marele dramaturg Eugen Ionescu avea să participe, ca invitat preferat, la trei ediţii în chiar ultimii săi ani de viaţă.

Cum se poate constata, e dificil, dacă nu imposibil de aliniat „ideologic” unei stângi, fie aceasta şi cea occidentală de-acum aproape patru decenii, date fiind personalităţile prezente prin ani ca invitaţi de onoare, de la papi şi gânditori deplin nealiniaţi, până la cântăreţi ai iubirii şi ai revoltelor de toate felurile. Meetingul, căci asta e eticheta sa originară, de la Rimini s-a dovedit a fi şi rămâne o replică, în ambiguităţile modernităţii noastre răvăşite, a acelei modelizatoare Agorà din antica Atenă.