Nici un copil al secolului XX, cu posibila excepţie a lui Shirley Temple, nu a atins o asemenea faimă mondială, precum Nadia Comăneci, gimnasta care la vârsta de 14 ani a uimit lumea, obţinând la Jocurile Olimpice de la Montreal (1976) nota… 10. Viaţa ei a fost de atunci constant observată şi comentată în grade diferite de acurateţe. Nu a vrut niciodată să spună totul, poate şi pentru că ar fi însemnat să explice unor oameni lucruri pe care oricum nu ar fi putut să le înţeleagă. Jumătăţile de adevăr au alimentat mituri şi mistere, pe care uneori le-a negat, iar alteori a ales să nu le comenteze. Nadia a probat o loialitate faţă de trecutul ei şi un simţ al datoriei, cu mare bun simţ. Deşi nu a regretat, în spaţiul public, niciodată că a fugit în SUA, unde locuieşte, nu şi-a renegat ţara, nici trecutul trăit şi nici prezentul. L-a apreciat pe Bela Karolyi, care a murit în 2024, în SUA, când alţi gimnaşti i-au denunţat metodele. Stejărel Olaru, în volumul documentat „Nadia şi securitatea” o consideră pe marea gimnastă „o fată liniştită”, care s-a refugiat într-o viaţă interioară şi a analizat totul prin filtrul raţiunii. Stejărel Olaru o consideră „un Mozart al gimnasticii”.
