Distribuţia timpului în cele trei dimensiuni ale sale – trecut, prezent şi viitor – nu reprezintă, aşa cum s-a spus de către câţiva înţelepţi, decât un calcul artificial a cărei utilitate primară pare a ţine de nevoia de a conferi un relief şi o structură Istoriei. În fapt, trecut şi viitor sunt dimensiuni ale unuia şi aceluiaşi Prezent. Cel puţin în stricta referinţă individuală, ca substanţa a trăitului – a clipei care, odată depăşită, devine trecut şi, printr-o convergenţă arcuită, deja marchează viitorul. Un cunoscut fizician englez, Julian Barbour, exponent de seamă al ideii fizicii fără timp, propune teoria potrivit căreia timpul nu există. Pentru Newton, timpul avea imaginea unui fluviu într-o curgere egală, iar Einstein, unificând timp şi spaţiu într-o entitate cu patru dimensiuni, a eşuat în tentativa de a impune viziunea timpului ca unitate de măsură a transformărilor lumii înconjurătoare.
În ciuda unor astfel de poziţionări, mai mult ori puţin speculative, ne e cu neputinţă să nu ne raportăm la diviziunea triptică prin care ne desemnăm propria noastră existenţă. Iar dacă viitorul poartă inexorabil în sine coeficientul virtualului şi al ipoteticului, trecutul este şi rămâne un act fundamental de situare a propriei noastre fiinţe într-un cadru simbiotic al identităţii şi, deopotrivă, al devenirii. Şi al definirii mai precise a acelui AICI-ACUM pe care, de la Parmenide şi de la hedoniştii antici, ni-l asumăm. Dacă nu altfel, măcar şi ca un calendar stivuit cu întâmplări şi evenimente, mai bune ori mai rele, la originea cărora străjuiesc personalităţi, cu faptele şi operele lor la care fatalmente ne raportăm. Şi, parafrazând poetul „Liliecilor”, fiindcă toate acestea trebuiau să poarte un nume li s-a spus Istorie.
M-am trezit reflectând sub toropeala unor gânduri sosite în cadenţele nostalgiei sub impulsul unei mai vechi obsesii de subsumat sub genericul Memoria culturală a Cetăţii. A urbei noastre, înainte de toate, dar extensibilă la oricare entitate teritorială, de la cătunul natal la Ţara în care ne-am născut şi în acre vieţuim. O obsesie, subliniez, întrucât trăim, în această eră a globalizării în care noile tehnologii ne-au transformat deja, prin constricţia spaţiului, în nişte vecini de casă, de cameră, apţi să convorbim unii cu alţii în toată ubicuitatea Terrei.
De aici pornind şi reamintind faptul că Băniei, în ciuda cambrării de decenii, ori de veacuri, în chingile unei conştiinţe provincialiste cu puseuri maladive, nu-i lipsesc nici acte glorioase şi nici personalităţi de notorietate şi de prestigiu naţional şi universal. Şi pe care are datoria şi obligaţia de a le restitui memoriei comunitare. Şi nu ocazional şi comemorativ, accidental şi pasager, cu antetul unui festivism de bravadă, ci printr-un program consistent articular, material şi ideatic, prin care Cetatea să-şi reviziteze Trecutul, iar locuitorii săi, de azi şi de mâine, să-şi poată cunoaşte şi onora, asumându-şi-le, operele şi pe autorii lor risipiţi prin uitare.
Miza unei astfel de întreprinderi este infinit mai mare decât pare la prima vedere. Întâi de toate, ne-am tonifica o identitate pe care, uneori din nepăsare, ne-am lăsat-o asociată, în reprezentarea altora, cu atribute uşor maligne, demne de paleta unor mofturi, nelipsite de un gust al spectaculosului hazliu. Cine, acasă, pe aici ori prin alte ţinuturi româneşti, n-a auzit în relaţie cu noi, oltenii, de „praz”, de uzul (altminteri corect) al perfectului simplu „fură”. Ca şi de iuţeala vorbirii şi alte metehne, unele de notorietate folcloristică, altele devenite şugubeţe prin harul unor actori locali cu un dezvoltat simţ al umorului.
Însă Craiova, prin istoria sa, prin pleiada unor personalităţi înscrise în circuitul valorilor universale. e – şi nu de ieri, de azi, aşa cum se crede – o Cetate în care, alături ori în simbioză cu glorioase pagini de istorie, s-au născut, au deprind tainele învăţăturii, au activat şi, în unele emblematice cazuri, au purtat în lume un preţios tezaur de valori, personalităţi de care cei mai mulţi nici n-au auzit. Iar cei puţini se mulţumesc să le insereze în subsolul unor pagini ocazionale şi care vor sfârşi în vaierul efemerului. S-a scris în această publicaţie despre cazul lui Al. Macedonski şi al urgenţei refacerii conacului copilăriei şi primei sale adolescenţe din Goeşti. În numărul din mai al revistei „Mozaicul”, amicul Nicolae Marinescu insista, independent şi cu argumente nu mai puţin demne de preluat şi de materializat, în aceeaşi direcţie, anume a unor acte edilitar-îndrăzneţe, poate chiar de un inedit salutar, de valorificare a trecutului cultural al Craiovei.
Astfel de propuneri şi de iniţiative n-au lipsit prin vremuri unele rodnice, cum ar fi eforturile decenale, de o viaţă, ale profesorului şi cărturarului Nicolae Andrei ale cărui lucrări sunt neîndoielnic ghiduri-comori pentru entităţile interesate. Ele însă s-au lovit mereu de argumente nefezabile, denunţând, de fapt, o indiferenţă amendabilă.
Printre ele a fost şi continuă să fie invocat cel al finanţării. Greu de crezut, dacă, aşa cum anticipam, o întreprindere de dimensiunea şi de impactul celei mai sus s-ar configura într-un program dublat de o campanie pe măsura mizei.
Am scris cândva despre datoria edililor Băniei de a-şi asuma sarcina, prin revendicări juridice şi prin achiziţii publice, a unor clădiri , cu spaţiile alocate cu tot, unele de patrimoniu, altele cu urme lăsate de faimoşi proprietari ori chiriaşi ai lor. Şi care, se înţelege, trebuie amenajate, dotate cu elemente de decor, cu documente de arhive risipite aiurea, îmbogăţind, astfel, zestrea patrimonială a oraşului şi restituindu-ne memoria sa culturală pe care o merită. Şi pe care am merita-o. Inutil de adăugat că, în locul – ori alături – de zecile şi fudulele terase împânzind centrul civic, restituirea unor astfel de lăcaşuri memoriale ar sfârşi prin a conferi Craiovei un alt nimb, o altă înfăţişare, transformând-o într-un loc ispititor, cu o fascinaţie adăugată, cărora li s-ar adăuga, mă încumet să susţin, şi un potenţial turistic productiv bugetar.
