Nu ştiu cui îi datorăm expresia intrată într-un dizgraţios uz comun de război rece. Va fi fost o persoană anume, vreun politician răpus, o clipă, de dimensiunea ororilor de după cea mai mare conflagraţie trăită de umanitate în acei teribili ani ai Celui De-al Doilea Război Mondial? Ori o banală „figură de stil” scoasă dintr-un context pur retoric?
Oricum ar fi, la şapte decenii de la sfârşitul său, în circumstanţele ştiute, şi la puţin peste un sfert de veac de la ceea ce s-a crezut a fi şi finalul celui rece, există multiple şi evidente indicii că ne-am întors deja în registrul unuia cald. Război, adică: o expresie – sau o altă „figură de stil” – neintrată în uz.
Mai precis, în uzul comun, fiindcă, cine ştie, poate că prin cabinete mai mult ori mai puţin obscure ale politicii de azi, expresia, ca „figură de stil” ori ca o scăpare de limbaj, mai pe şleau un tic verbal al unor strategi deghizaţi în uniforme de profeţi ai răului inevitabil, va fi fiind la ordinea zilei.
Şi, în definitiv, de ce n-ar fi deplin legitimă? Războiul există, fragmentat geo-grafic ori geo-politic, mai peste tot, de la un capăt la altul al planetei, fie regional, macro (în Orientul Mijlociu şi în unele zone ale Africii), fie micro, inter-religios, inter-etnic ori chiar inter-tribal (ca în Libia, Nigeria, Etiopia), fie, aici, chiar lângă noi, inter-naţional (ca în Ucraina). Şi, încă mai grav, el continuă să subziste în chingile politicii reale invocate de elitele diplomatice, de parcă în subconştientul umanităţii memoria răului a lăsat loc unui nou impuls al maleficului. Să fie atât de adevărată profeţia lui Erasmus că pacea nu e decât o… recreaţie între două războaie? Iar asta ar justifica pretenţia filosofic-psihanalistă a prezenţei în natura umană a unei vocaţii a răului egală cu a ceea a binelui?
Întrebări de care ne lipsim cu o amendabilă uşurinţă, prinşi în jocul tulbure al mixajului de opinii în care am devenit cu toţii nişte experţi. Bombardamentul de informaţii despre conflicte şi, înainte de toate, despre arătatul muşchilor de către puteri – economice şi militare – reintrate brusc într-o concurs de pugilism politic, în loc să ne sperie, ne atrag, ispititor, într-un soi de concurs de genul celui dintre puştii de pe maidanul din spatele şcolii etalându-ţi întâietatea propriei găşti.
Sunt însă şi întrebări la care mă obligă o ştire recentă despre costul uriaş al violenţelor înregistrate numai în 2014 în lume, preluat de agenţia Reuter dintr-un raport privind securitatea globală: 14,3 trilioane de dolari, adică echivalentul cuantumului economiilor cumulate ale Braziliei, Canadei, Franţei, Germaniei, Spaniei şi Marii Britanii. În sine, cifrele vehiculate sunt mai mult decât îngrijorătoare, conflictele fiind disipate în vaste zone, cu ţări până nu demult paşnice, sigure adică pentru proprii săi locuitori, azi victime ale războiului fratricid care face mii de victime zilnic şi zeci de mii de refugiaţi ori de fugari din calea focului armelor. Nu insist asupra cifrelor, dar e suficient a menţiona doar cele 128 de miliarde de dolari cheltuiţi pentru susţinerea refugiaţilor, ori cele 50 de milioane de persoane strămutate.
În ciuda dimensiunii catastrofei, nu se întrevăd la orizont semne că potenţaţii lumii de azi simt cu acuitatea necesară presiunea unei regândiri – responsabile şi decisive – a unei politici aventuriere. Din nefericire, noi înşine, cetăţeni ai planetei, aflaţi de o parte ori alta a acesteia, ne-am trezit jucători nenorocoşi ai acestei aventuri, din moment ce ne manifestăm ca fani nu mai puţin iresponsabili ai celor care îşi arată muşchii de o parte ori alta a unui front deja deschis. Şi deschis, cum anticipam, spre un nou război cald, ale cărui consecinţe nu pot fi cuantificate, nici financiar şi nici, mai ales, la nivelul pierderii de vieţi.
Că de la Bruxelles şi de la Washington sunt tot mai insistente solicitările de sporire a cheltuielilor de „apărare” (asta ca să nu se vorbească, aşa cum o fac ruşii putinieni, de…înarmare) şi că, într-un timp istoric în care provocările unui set de crize sistemice capătă accente apocaliptice, ştiinţa şi tehnologia par aservite exclusiv armelor, chiar camuflate uneori sub emblema securităţii, pare să nu mai reverbereze nici măcar în conştiinţele, altădată veghetoare, ale unor lideri de opinie: artişti, savanţi, performeri sociali ori ce-or mai fi aceştia.
De parcă sintagma tolstoiană, „Război şi pace” a devenit, sub clopotul asurzitor al politicii reale, doar… „Război sau pace”.
