„Ah, amintirile-s ca fulgii uitaţi în cuiburi goale…” (D. Anghel, „În grădină”)
În această primăvară capricioasă – venită după o iarnă săracă în precipitaţii – în plină lună mai, când „privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit”, cum a spus-o, atât de frumos, cândva, în una din celebrele sale Nopţi, elevul său de odinioară, poetul Alexandru Macedonski – Colegiul Naţional „Carol I” din Craiova îşi sărbătoreşte, înconjurat de stima şi consideraţia celor ce i-au fost cândva (ori îi sunt astăzi) elevi sau profesori, mulţi la număr, răspândiţi pe toate meleagurile patriei (şi nu numai), Ziua sa de naştere, zi cu importanţa şi semnificaţia unei pietre de hotar în istoria învăţământului preuniversitar din Craiova, din Oltenia, din România. Împlineşte, la 20 mai 2011, frumoasa vârstă de 185 de ani. Să-i adresăm, cu acest fericit prilej, din inimă pornită, urarea venită din străbuni şi formulată simplu: LA MULŢI ANI!
Îi cunosc bine biografia. I-am cercetat-o, mulţi ani la rând, cu atenţie şi interes, răsfoind, în acest scop, mii de pagini îngălbenite de vreme, din arhive.
I-am scris şi publicat monografia. Nu avea şi are, acum, scrisă (şi tipărită), prezentată pe larg şi documentat, istoria sa. O istorie, în multe privinţe, exemplară şi pilduitoare.
Am avut, mărturisesc, cu mâna pe inimă, marea şansă şi marea cinste de a fi fost profesor şi director al acestui minunat Colegiu. Este motivul pentru care declar solemn că nu voi înceta, până în ultima clipă a vieţii, să îndrept, ca răspuns (în afară de realizările obţinute), un gând de recunoştinţă către Cel de Sus, să le mulţumesc tuturor acelora care au investit în mine încredere şi colegilor profesori, personalului auxiliar, elevilor şi părinţilor acestora şi, nu în ultimul rând, organelor locale (municipale şi judeţene) care, laolaltă (în toţi cei peste 25 de ani cât m-am aflat la cârma Colegiului, patronat, spiritual din 1885 şi până azi, de două mari personalităţi ale istoriei naţionale: Nicolae Bălcescu şi regele Carol I), m-au înţeles, mi-au fost aproape şi m-au sprijinit în demersurile mele, care au avut drept singur obiectiv situarea Colegiului, prin rezultatele obţinute (în toate domeniile şi pe toate planurile), pe o poziţie fruntaşă în ierarhia învăţământului preuniversitar românesc.
Gândurile exprimate, acum, pe această cale, se vor a fi în primul rând un sincer şi meritat omagiu adus, la acest însufleţitor ceas de bilanţ, ctitorilor şcolii şi tuturor celor care, profesori fiind, i-au făcut cinste, au slujit-o cu competenţă, cu pasiune, cu dăruire, cu credinţă, contribuind, astfel, prin eforturile depuse şi succesele dobândite, la sporirea prestigiului ei în rândurile largi ale opiniei publice.
În faţa memoriei celor plecaţi din lumea celor vii şi care, sper, se vor fi aflând, acum, probabil, undeva Sus, în Cer, să ne plecăm smeriţi fruntea, în semn de nemăsurată preţuire şi recunoştinţă, pentru tot ce au înfăptuit, durabil, în măsură să înfrunte timpul, trudind, învingând, adesea, condiţii vitrege şi chiar unele împotriviri.
Exemplul înaintaşilor – să-mi fie îngăduit ca, de la înălţimea vârstei pe care o am acum şi în numele experienţei pe care am acumulat-o în cei 42 de ani cât am slujit învăţământul preuniversitar din Cetatea Băniei, judeţul Dolj şi mândra Oltenie – să le spun (iar spusele mele să le considere ca fiind consemnate într-un imaginar Testament) – tuturor celor care formează (şi vor forma) noua generaţie de dascăli ai Colegiului să-l preia şi să încerce să-l urmeze. Hotărâţi să-şi aducă propria contribuţie la sporirea continuă a prestigiului acestuia – prestigiu câştigat, în timp, prin lupta şi munca înaintaşilor. Societatea democratică de azi – şi, mai ales, cea de mâine – le va oferi, sper, condiţiile necesare afirmării. Depline şi multilaterale. Datori sunt să le folosească integral. Şi, prin succesele dobândite, să-şi afle un loc onorabil în galeria marilor dascăli ai Colegiului, în marea Carte de istorie a acestei instituţii de învăţământ preuniversitar cu vechime şi tradiţie, apreciată, pe bună dreptate, ca fiind o şcoală pentru eternitate, o vatră mereu aprinsă a culturii noastre, o „adevărată Universitate” – cum a definit-o, cândva, Marele Arghezi.
Prof. emerit NICOLAE A. ANDREI
