EDITORIAL / 2018: Centenarul Marii Uniri! Un „suflet din sufletul neamului său”, trecut şi prin Craiova!

0
115

Criticii literari de prestigiu ne încredinţează că o mare parte din poezia lui George Coşbuc (20 septembrie 1866 – 9 mai 1918) s-a banalizat. Recitarea la care aproape toate poeziile au îmbiat generaţii după generaţii, a transformat-o într-o cutumă didactică sau sărbătorească. Chiar dacă e discutabilă această teză, ea poate fi, cu rezerve, luată în consideraţie. „Suflet din sufletul neamului său”, George Coşbuc îşi datorează originalitatea, într-o înseamnată măsură, ne spunea undeva criticul Dumitru Micu, tablourilor inedite de viaţă pe care le-a zugrăvit. Cu înălţimile şi depresiunile lor, volumele „Balade şi idile” (1893) şi „Fire de tort” (1896) aparţin perioadei de mare eflorescenţă a creaţiei coşbuciene, şi vom reda, în rândurile de mai jos, pentru plasticitatea extraordinară şi fiorul inegalabil al emoţiei, poemul „În şanţuri”, în care, poetul descrie, cu patos, eroismul soldaţilor români în războiul de neatârnare, tema pe care o va trata şi în proză „Războiul nostru pentru neatârnare pe înţelesul tuturor” (1899). Stins din viaţă, cu câteva luni înaintea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, sfâşiat de durerea nemărginită suferită prin decesul fiului său, Alexandru Coşbuc, într-un accident de autoturism, între Băleşti şi Corneşti, în apropiere de Tismana (Gorj), la 26 august 1915, cel născut la Craiova, pe strada Brânduşa, numărul 14, unde marele poet a locuit o vreme – o atestă şi placa comemorativă -, semnătura sa regăsindu-se în registrul de stare civilă al oraşului, pentru ridicarea certificatului de naştere al fiului său.

George Coşbuc, susţine Dumitru Micu, rămâne un astru al universului poeziei româneşti. Oarecum, inexplicabil, criticii literari, care s-au ocupat de opera marelui poet, ocultează „momentul Craiova”, fie el şi pasager în viaţa poetului, definit printr-un energetism funciar, original, molipsitor. Fiindcă ceea ce lasă poetul să transpară în existenţa lui cotidiană era numai acea dragoste de viaţă, neascunsă, ci şi o combativitate nedisimulată, o modalitate de a face, de a acţiona, evadând din realitate. Paseismul lui George Coşbuc poate părea multora inadecvat, în zilele noastre, când nu dragostea de glie, ne mai animă obsesiv. Dimpotrivă. Admitem că patriotismul, ca şi demnitatea, sunt autentice, atunci când se exprimă cu naturaleţe. Şi iubirea adevărată de ţară, fără a fi clamată, este dublată de simţul realităţii, prin fapte.

În şanţuri

de George Coşbuc

Burcel în şanţ muri strivind / O tigvă păgânească, / Şoimu-n rădan căzu răcnind: / Moldova să trăiască! / Curcanul cel voinic şi bun, El, Peneş, spune acestea. Dar n-a spus tot / Eu vreau să spun / Deplin acum povestea. / Burcel era oltean, un pui, / Ajuns din întâmplare / Între flăcăii din Vaslui / Viteaz minune mare. / Iar, când murii, strivind-n şanţ / O tigvă păgânească / Strigat-a bietul dorobanţ: / Muntenia să trăiască! / Burcel şi Şoim, trăzniţi-n zbor, / Căzură-n şant, deodată; / Strigând deodată ţara lor / Cea-n două despicată. / Alăturea de ei gemea / Căzut şi căpitanul, / Izbit de moarte, se trudea / Cu ochii-nchişi, sărmanul. / El auzise pe cei doi / Ce spuseră-n cădere, / Şi jalnic se-nălţă-n noroi, / Privindu-i cu durere. / Le zise-apoi: „O ţară e / Cum una ni-e mânia! / Muntenia, Moldova – ce? / Trăiască România!” / Atunci şi Şoimu şi Burcel, / Cu faţa-nseninată, / Priviră lung şi-adânc la el, / Şi-au tresărit deodată. / Spre acelaşi loc, spre Nord privind, / Şi sus apoi, tăria, / Toţi trei strigar-atunci murind: / Trăiască România!