Am revenit cu plăcere la Craiova pentru a participa la premiera operei „Simon Boccanegra”, în regia lui Plamen Kartaloff. Urmăresc cu interes evoluţia acestui teatru liric care s-a dovedit în ultimii ani competitiv cu alte instituţii muzicale din ţară.
Într-o discuţie utilă şi deosebit de interesantă cu managerul Antoniu Zamfir, numit în fruntea Operei din 2012, m-am convins că intuiţia mea s-a dovedit reală. Conducerea Operei a demonstrat curaj şi iniţiativă în asigurarea unui repertoriu ce conţine titluri dificile, unele dintre ele nemaifiind prezente pe afişul altor teatre, ceea ce este un fapt demn de relevat. Am aflat, astfel, de la directorul Antoniu Zamfir câteva dintre spectacolele prezente pe scenă în ultimele stagiuni: “Don Giovanni” de Mozart, în regia lui Plamen Kartaloff, “Otello” de Verdi, în regia lui Rareş Zaharia, “Elixirul dragostei” de Donizetti, “Bărbierul din Sevilla” de Rossini, “Sânge vienez” de Johann Strauss.
Ca proiecte pentru actuala stagiune se preconizează un spectacol în aer liber în Piaţa „Mihai Viteazul” cu opera “Carmen” de G. Bizet, într-o viziune şi interpretare moderne, în stil rock, prin adaptarea regizorală chiar a managerului Antoniu Zamfir. El a debutat în decembrie 2015 la Seul, în calitate de regizor al operei “Carmen”, de data aceea într-o manieră clasică. Spre sfârşitul stagiunii, tot în iunie, este prevăzută premiera lui “Don Carlo” de G. Verdi, în regia lui Rareş Zaharia, cu mulţi interpreţi noi, în mare măsură şi din străinătate. Apreciem aceste eforturi de a se monta titluri grele, ce beneficiază de colaborarea unor interpreţi din străinătate sau din alte teatre din ţară. Se preconizează, de asemenea, un nou turneu în Germania, pentru a treia oară, cu “Don Giovanni” de Mozart, “Elixirul dragostei” de Donizetti şi “Bărbierul din Sevilla” de Rossini.
Noua premieră la care am asistat, cu o lucrare specială a lui Verdi, “Simon Boccanegra”, mai puţin cântată şi chiar cunoscută, ne-a prilejuit reîntâlnirea cu un reputat regizor bulgar, ajuns la maturitate, Plamen Kartaloff, pe care l-am cunoscut în două producţii ale sale de pe scena bucureşteană, cu “Aida” şi “Bal mascat” de Verdi. Implicarea sa în realizarea unei capodopere verdiene, ca “Simon Boccanegra” demonstrează înţelegerea filosofică subtilă a unei asemenea creaţii, în care, după cum singur o mărturiseşte, “Ieri, Azi sau Mâine, firele Sorţii ţes viaţa oricărui erou sau martir!”. Eroul Boccanegra, ajuns dogele Republicii Genova, îşi trăieşte intens destinul între asentimentul de dragoste paternă pentru fiica sa pe care a regăsit-o, după mult timp şi relaţiile politice distructive şi oculte, care-l înconjoară şi-l ucid, în cele din urmă.
Spectacolul rămâne realizat, în cele din urmă, într-o cheie tradiţională, îmbrăcată însă într-o haină modernă de reprezentare. Păstrând cu respect stilistica verdiană şi libretul scris de Francesco Maria Piave şi Arrigo Boito, după piesa omonimă de Antonio Garcia Gutierrez, regizorul acordă importanţă relaţiilor dramatice ale textului liric, ştie să-şi plaseze eroii, dar şi corul în spaţiul de joc ca să creeze o anumită stare. Este ajutat funcţional şi simbolic de scenografia lui Răsvan Drăgănescu, care a conceput decorul minimalist printr-un practicabil format din moduli de aluminiu care pot fi modificaţi în funcţie de atmosfera actului respectiv. Scenograful defineşte simbolic acest procedeu care “îşi găseşte expresia într-un element scenic central – vortexul, a cărui mişcare helicoidală ce simbolizează o evoluţie pe care oamenii nu o pot controla, condusă de forţe superioare”.
Costumele sunt şi ele simbolice, frumos lucrate, poate, unele dintre ele puţin prea încărcate (vezi toaleta Ameliei din actul al II-lea). Maestrul de lumini Roberto Bujor a mânuit cu inteligenţă şi subtilitate efectele luminoase pentru a crea o stare dramatică.
Distribuţia de la premieră a fost asigurată de câteva nume importante ale cântului actual. Am avut plăcerea s-o revedem pe soprana noastră Cellia Costea, stabilită la Atena, prim solistă a Operei ateniene şi prezentă pe multe scene europene de operă. O cunosc de când a luat premiu la o ediţie a Concursului “Magda Ianculescu” de la Bucureşti. Ea s-a maturizat, impunându-se ca o artistă completă şi complexă, fiind o soprană lirică care posedă şi accente spinto-dramatice care-i pot oferi şansa de a cânta Aida şi Tosca. Este rafinată şi subtilă pe scenă, o apariţie fermecătoare prin modul în care ştie să exprime cu eleganţă, dar mai ales cu înţelegere a stilisticii lucrării fiecare rol pe care îl interpretează.
Maria Boccanegra (fiica lui Simon, cunoscută sub numele Amelia Grimaldi), de aici, i se potriveşte perfect vocalităţii sale din acest moment. A impresionat prin modul în care a interpretat duetele, în special cel cu Boccanegra. A fost o reală bucurie s-o reîntâlnim pe scena craioveană.
În rolul titular a cântat cunoscutul bariton Ștefan Ignat, oaspete permanent al teatrului. El a ajuns la o maturitate artistică a creaţiei sale, după ce a interpretat pe diverse scene, roluri importante din repertoriul universal, culminând cu ultima creaţie verdiană din “Falstaff”, în noua producţie bucureşteană a lui Graham Vick. Boccanegra este un rol pe care l-a interpretat şi la Opera Naţională Bucureşti, deci îi este familiar. Are toate datele personajului, dar mai ales acea forţă de expresie dramatică de a transmite drama unui tată faţă de fiica sa regăsită după mulţi ani, care, din nefericire, este îndrăgostită de rivalul şi duşmanul său politic. A fost convingător, tandru, chiar emoţionant în duetul cu Amelia. A ştiut să-şi dozeze pentru a exprima pertinent nuanţele cele mai subtile ale personajului. Și cu acest rol el îşi îmbogăţeşte palmaresul artistic de creativitate.
Artistul mexican Rafael Alvarez, solist al Operei din Praga, l-a întruchipat pe Gabriele Adorno. Este un tenor liric cu accente dramatice, are forţă în glas, s-a străduit să fie cât mai aproape de rol, fiind atent cu partenerii în duete. Sperăm să facă o evoluţie frumoasă, în timp, învingându-şi o anumită emoţie şi un trac pe care, suntem siguri că le va depăşi prin maturizarea tehnicii vocale. Pentru mine a fost, însă, o surpriză plăcută.
Cunoscutul bas Sorin Drăniceanu ne-a impresionat în Fiesco, prin vocea sa amplă, frumos timbrată, cu accente dramatice, cu pianissime profunde, dar mai ales printr-o trăire emoţională pe care şi-a câştigat-o după o carieră remarcabilă. Nu-l pot uita de la Opera Română Bucureşti şi-l consider un artist complex şi cu har.
În alte roluri au evoluat cu onestitate şi exigenţă profesională Ioan Cherata în Paolo Albiani, Dragoş Drăniceanu în Pietro, Marian Dăbuleanu (Căpitanul) şi Mădălina Zamfir (Însoţitoarea Ameliei-Maria). Corul, sub conducerea maestrului Bogdan Botezatu, a fost omogen şi prezent muzical în desfăşurarea acţiunii.
Nu în ultimul rând, se poate vorbi de contribuţia maestrului Marcello Mottadelli (Italia) la conducerea orchestrei. Este un dirijor serios şi angajat în susţinerea unui tempo adecvat într-o lucrare dificilă ca această creaţie verdiană. Știe foarte bine să dea intrările soliştilor şi să le urmărească evoluţia scenică. A creat o transpunere orchestrală a lucrării verdiene care ne-a convins.
Spectacolul, în întregimea sa, a fost o realizare onestă, cu respect pentru dramaturgia impusă de partitură. Plamen Kartaloff, ajutat de asistentul regizoral, Arabela Tănase, s-a dovedit un maestru subtil, care a meditat profund la sensurile simbolice ale acestei lucrări, încercând să le pună în pagină cu subtilitate.
Am plecat de la premieră cu un sentiment de mulţumire că mai pot vedea pe o scenă şi o montare normală, în spiritul partiturii şi cerinţelor impuse de libret. Felicităm întregul colectiv pentru acest succes.
MIHAI-ALEXANDRU CANCIOVICI
