Se discută puţin, accidental şi deloc convingător, prin părţile locului, despre promovarea „agriculturii ecologice”, sintagmă protejată şi atribuită României de UE, pentru definirea acestui sistem de agricultură similar cu conceptele de „agricultură organică” sau „agricultură biologică”, utilizate în alte state membre. Rostul agriculturii ecologice este acela de a produce hrană mai curată, mai potrivită metabolismului uman, în deplină corelaţie cu conservarea şi dezvoltarea mediului, prin interzicerea utilizării organismelor modificate genetic (OMG-uri şi derivatele acestora), fertilizanţilor şi pesticidelor de sinteză, stimulatorilor şi regulatorilor de creştere, hormonilor şi antibioticelor. În etapa de procesare a materiei prime de provenienţă agricolă este restricţionată folosirea aditivilor, subtanţelor chimice de sinteză sau a celor complementare. Obiectivele principale şi normele aplicabile producţiei ecologice sunt cuprinse în legislaţia comunitară şi naţională în acest domeniu. În UE, Spania, Italia, Franţa şi Germania ocupă primele locuri prin suprafeţele destinate practicării agriculturii biologice. Oricum, între 2007 şi 2012, în decurs de cinci ani, producţia bio s-a dublat şi tendinţa este în creştere, îndeosebi la legume şi fructe, dar şi la lapte şi carne. La sfârşitul anului 2011, agricultura biologică nu ocupa decât 37,2 milioane hectare în lume, adică 0,9% din suprafaţa agricolă totală, dar, între 2000 şi 2010, suprafaţa pe care erau proscrise substanţele chimice, pesticidele, îngrăşămintele sau produse fitosanitare crescuse de 2,4 ori. Cu toate acestea, agricultura biologică este privită ca o alternativă marginală, fiind incapabilă a hrăni peste 9 miliarde de persoane, cât va avea planeta în 2050, din care un sfert pe continentul african. Studii internaţionale mai recente pe această temă, aparţinând olandezului Tomek de Ponti, alături de canadianca Verena Seufert, publicate în 2012, atestă că randamentele medii la producţiile vegetale sunt cu 20-25% mai mici decât cele obţinute în mod tradiţional. Christian Huyghe, director ştiinţific adjunct la Institutul Naţional de Cercetări Agronomice din Franţa opinează că „în agricultura ecologică, diversificarea este esenţială pentru ameliorarea performanţei”. Acelaşi cercetător mai avansează ideea că timpul în care cercetătorii opuneau agricultura ecologică şi agricultura convenţională este revolut, între acestea existând o coerenţă deplină. Inegal răspândită, producţia bio este preferată în supermarketurile din Occident. Pentru obţinerea şi comercializarea produselor ecologice, ce poartă etichetele şi siglele specifice, validate de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, producătorii trebuie să parcurgă o perioadă de conversie de minimum doi ani, iar apoi exigenţele avute în vedere trebuie să fie cele specificate prin regulile stabilite în legislaţia comunitară şi naţională, verificate de inspectorii organismelor abilitate în cadrul controalelor de conformitate. Spuneam că preocupările faţă de „agricultura biologică” sunt încă timide, în comparaţie cu agricultura intensivă, asta neînsemnând absenţa lor cu desăvârşire. Fireşte, într-un mare municipiu cum este Craiova, cu o facultate de profil, tot mai estompată în planul imaginii, ne-am fi putut aştepta, cel puţin, la comunicări ştiinţifice realmente convingătoare. Deşarte aşteptări. Fără să aibă cunoştinţele adecvate în materie, producătorii autentici din „centura verde” a Craiovei chiar oferă pieţelor agro-alimentare produse bio (legume, ouă, lapte, carne, fructe), neînsoţite de sigla „ae”, care garantează că produsul astfel etichetat provine din agricultura ecologică, certificat de un organism de inspecţie. Neîndoielnic, conştientizarea populaţiei de avantajele consumului de produse ecologice merită avută în vedere, deşi preţul mai mare al acestora rămâne neispititor.
