Ştirea apărută duminică seara, în ediţia online a cotidianului The New York Times. n-a mai fost pusă la îndoială, şi a făcut înconjurul lumii: preşedintele Joe Biden, în ultimele zile de mandat, a autorizat Ucraina să folosească rachetele americane ATACMS, cu rază lungă de acţiune, capabile să lovească în adâncul teritoriului Federaţiei ruse. Kremlinul n-a întârziat să reacţioneze şi a făcut-o, la conferinţa de presă zilnică, prin purtătorul său de cuvânt Dmitri Peşkov, care a reiterat ceea ce spusese Vladimir Putin în septembrie a.c., adică orice atac cu arme produse şi livrate de aliaţii occidentali ai Kievului constituie o implicare directă a NATO în conflict. Kremlinul a mai declarat că administraţia Biden, pe picior de plecare, doreşte o escaladare a conflictului permiţând Kievului să folosească rachete cu rază lungă de acţiune. Acestea ar urma să fie folosite în regiunea Kursk, potrivit New York Times, unde soldaţii nord-coreeni au fost dislocaţi în sprijinul trupelor ruse. Nu este clar câte ATACMS are Kievul la dispoziţie, dar un purtător de cuvânt al Lockheed Martin, care le produce, a declarat anul trecut, că într-un an pot fi produse cam 500 de astfel de rachete. Preşedintele ucrainian, Volodimir Zelenski, ceruse de mai mult vreme autorizarea Washingtonului pentru a utiliza rechetele cunoscute sub iniţialelel ATACMS, dar doleanţa fusese respinsă repetat, chiar când a fost readusă în discuţie, în timpul vizitei premierului britanic Keir Starmer. Nu există, s-ar putea crede, alt motiv în virajul produs, decât victoria lui Donald Trump, la alegerile prezidenţiale din 5 noiembrie şi indiciile că acesta va reduce sensibil ajutorul militar pentru Ucraina şi va face eforturi pentru o soluţionare negociată a războiului, în condiţii acceptabile… pentru Moscova. Sunt emise tot felul de ipoteze. Maria Zakharova, purtătoarea de cuvânt a diplomaţiei ruse, a fost tranşantă, aşa cum ne-a obişnuit: „răspunsul la utilizarea sistemului cu rază lungă de acţiune, pe teritoriul nostru, va fi inevitabil şi devastator”. Versiunea unui răspuns adecvat la participarea nord-coreenilor, în regiunea Kursk, este respinsă de partea rusă, prin faptul că participarea respectivă are loc într-un teritoriu suveran al Federaţiei ruse. Contextul decriptat de analişti militari arată însă astfel: toţi cei numiţi de Donald Trump în posturi cheie, Mike Waltz, consilier pentru securitate naţională, Pete Hegselth, secretar al apărării, John Ratcliffe pentru CIA, Marco Rubio, secretar de stat, sunt deosebit de „blânzi” faţă de Rusia şi duri faţă de China. Toate acestea ar putea fi considerate premise îndreptăţite la următorul raţionament: Donald Trump doreşte să pună capăt războiului din Ucraina, cât mai curând posibil, pentru a se putea concentra, în politica externă, pe alte preocupări mai importante. Pe de altă parte, oficialii ruşi enunţati, deşi au promis că Moscova va reacţiona la decizia preşedintelui Biden nu au detaliat ce ar putea implica acest răspuns, deşi „trimiterea” la declaraţia lui Putin din septembrie era evidentă. De luat în seamă şi o declaraţie a preşedintelui polonez, Andrzej Duda, care consideră decizia SUA un „moment potenţial decisiv”. Mai exact, Rusia trebuie să vadă că Ucraina se bucură de un sprijin puternic şi că poziţia Occidentului este neclintită şi hotărâtă. Între timp obviectivele de război maximaliste rămân nechimbate pentru Moscova: atacurile masive cu rachete şi drone asupra infrastructurii critice a ţării au continuat cu înverşunare. Că potrivit raportului Bloomberg, Recep Tayyip Erdogan ar urma să prezinte la G20 un plan de pace, este trecut cu vederea şi vag comentat. Autorizaţia dată de Biden urmăreşte de fapt să îi permită lui Zelenski abordarea eventualelor negocieri de pace într-o poziţie mai bună, deşi armata rusă continuă să înregistreze câştiguri teritoriale şi să-şi intensifice bombardamentele asupra oraşelor ucrainiene. O rezolvare rapidă, aşa cum are în vedere Donalt Trump, ar duce la concesii teritoriale şi abandonarea aspiraţiilor Ucrainei de a adera la NATO. Ameninţările sunt însă periculoase, riscante, şi Zelenski, care nu se simte prea confortabil, la Kiev, nu poate accepta negocierile de pace pe care i le recomandă unii, dar nici continua războiul, în speranţa recuperării teritoriilor pierdute, şi obţinerii unor promisiuni de pace, cel puţin rezonabile, dacă nu deplin avantajoase.
