Sistemul parlamentar presupune o suplă separare a puterilor. Puterea executivă este reprezentată politic de guvern, care beneficiază de sprojinul obligatoriu al puterii legislative, reprezentată de cele două Camere. În caz de dezacord, iar acest lucru nu este rar, puterea executivă are facultatea de a dizolva Camerele parlamentare, dar şi acestea pot angaja responsabilitatea guvernului, forţându-l să demisioneze. Posibilitatea reciprocă a fiecărei puteri de a şicana şi chiar distruge pe cealaltă impune cooperarea prin înţelegere sau compromis, pentru evitarea punctului de ruptură. Forţând o metaforă militară, se poate compara opoziţia dintre dizolvare şi responsabilitatea ministerială cu descurajarea nucleară: fiecare putere dispune de potenţial nuclear, ceea ce descurajează o confruntare directă. Bineînţeles, consecinţelşe unei dispute politice sunt incomparabile cu cele ale unui conflict nuclear şi cele două puteri, cu vocaţia contestării reciproce, sunt obligate să coabiteze. Utilizarea parcimonioasă şi raţională a dizolvării sau a responsabilităţii ministeriale constituie un indicator de bună sănătate democratică, deoarece aşa se pot rezolva disputele, de orice natură. Schimbările de guvern care au avut loc în Grecia şi Italia reprezintă, însă, abateri periculoase de la jocul democratic menţionat, substituit prin presiunea pieţelor financiare, care au intervenit brutal, impunând schimbările cunoscute. Atât parlamentul elen, cât şi cel italian, n-au întreprins nimic pentru a doborî guvernele conduse de Giorgios Papandreou şi, respectiv, Silvio Berlusconi. Mai mult, atât unul, cât şi celălalt, au beneficiat de un vot de încredere, la 14 octombrie a.c. pentru Guvernul Berlusconi şi la 4 noiembrie pentru Guvernul Papandreou, lăsând observatorii nedumeriţi. Şi astfel se ajunge la întrebarea: cât de departe ar putea merge guvernele, înainte de a primi cenzura legiuitorului. Democraţia presupune mai multă vigilenţă. Sistemul parlamentar incumbă chiar controlul reciproc, pentru a preveni inconsecvenţa puterii. Atât Berlusconi, cât şi Papandreou au fost obligaţi să demisioneze, dar nu datorită presiunii reprezentanţilor naţiunilor respective, care ar fi dorit schimbarea, ci a intereselor pieţelor financiare. Problema este veche şi cunoscută: interesul unui partid politic nu reprezintă, întotdeauna, şi interesele ţării. Fiindcă interesele ţării depăşesc, aproape întotdeauna, interesele înguste ale unui partid. Se vorbeşte, în acest context, pe fondul crizei economice, de un deficit democratic. Într-o astfel de situaţie, nu este deloc surprinzător faptul că oamenii au tot mai puţină încredere în instituţiile lor. Odată cu episodul referendumului grec, care, potrivit unor analişti, nu este întotdeauna un semn al democraţiei, criza datoriilor a dezvăluit un deficit democratic al instituţiilor UE. Poate fi evitat un scurt-circuit al democraţiilor? Poate ieşi Europa din ghearele pieţelor? Pieţele ar trebui să nu mai dicteze legea lor. Pentru aceasta trebuie elaborată o nouă Constituţie. Europa a devenit anti-socială după tratatul din 2004. Pentru schimbarea acestui lucru trebuie relansat un proiect politic pozitiv. Ceea ce nu e deloc simplu.
