O despărţire…

0
103
Citeşte mai mult

Ori de câte ori cineva cunoscut ne părăseşte, cu care am schimbat, prin bruma anilor, bucurii şi necazuri, căruia i-am ştiut şi împărtăşit suferinţele, îndeosebi ale unei maladii implacabile, retrăim un moment de perplexitate. Şi de revoltă. Geo Bogza scria demult-demult, într-una din tabletele sale săptămânale, că moartea unui singur semen echivalează cu o palmă primită de către întreaga umanitate.

Şi când se stinge, lângă tine, o fiinţă al cărui surâs îţi stăruie în minte şi în suflet ca un indelebil simptom al puterii cu care iubea viaţa şi al bucuriei convieţuirii, în sacră înţelegere cu cei apropiaţi şi cu cei mai depărtaţi, regretul capătă accentele unui refuz: al sfârşitului, al nimicului redus la pumnul de ţărână ritualizat, funerar, în liturghia din marginea unei gropi pe care, privind-o, sfârşeşti prin a te simţi la rându-ţi privit. Şi ameninţat.

Supuşi eroziunii, cum suntem, mă tem că timpul trăit ne sustrage, vinovat, acel minim răgaz de a da mai mult sens şi mai multă îndreptăţire grijilor şi îngrijorărilor de noi înşine şi de ceilalţi.

Beţi de iluzii pasagere, seduşi de mirajul lui a avea, sfâşiaţi în litigii şi trăncăneli gregare, pierdem din vedere statutul de pelegrini printr-o lume pe care buimăceala o face neputincioasă în faţa ultimei clipe.

Viaţa ar trebui să fie o lecţie, magistrală, ordonatoare de soartă. Moartea e văduvă de pedagogie. Cel puţin pentru cel care o îndură. Pentru ceilalţi, cei rămaşi în doliul unui pustiu fără hotar, pedagogia aceasta e de o gratuitate nu mai puţin vinovată.

Morremo! Vom muri!, a fost unul din gândurile sentenţioase ale unui mare poet italian drag mie, Leopardi, scrijelit de cel ce nu împlinise 38 de ani când s-a stins drept un fel de memento. Un memento mori! Ca un avertisment zvârlit nouă, măcinaţi de orgolii prosteşti, animaţi de ambiţii deşarte, roşi de invidii şi, astfel, autolivraţi unui jaf ce ne lasă fără onoare, fără demnitate, fără firava văpaie a acelei pietăţi ce ne-a fost insuflată.

A plecat, iată, dintre noi, o fiinţă care, în amintire, a mea şi a familiei mele, tresaltă neobişnuit de vie în acest ceas al despărţirii, cu acea bucurie a împărtăşirii celor trăite şi a celor rămase încă de trăit. Din copacii trişti de îmbătrânirea toamnei, pe care îi am în curte, se scutură domol, fără vreo ordine prestabilită, frunzele policrome, simbolizând că şi ele au avut viaţă şi trecerea ei o regretă, dar nu se doresc compătimite. Şi „doamna florilor”, care avea pasiunea leandrilor albi de Corfu, dar şi a atâtor alte gingăşii florale, nu-şi putea imagina liniştea deplină decât în singurătatea lor. Iubise viaţa şi oamenii, se luptase cu viaţa şi răutăţile oamenilor. Nu mai reproşa de mult absolut nimic. Presimţea ceva, ca fiecare dintre noi, atunci când nu vrem să divulgăm ce ne doare şi nu vroia să creadă. Şi într-o zi a aflat tot şi s-a dorit „tare”, adunându-şi toate puterile firave, câte mai erau. Povestea unei vieţi frumoase mai avea pagini. Puţine.

Ireparabil, timpul fuge lăsând deznădejdea în sarcina derizoriului vremilor în care vieţuim cu aceeaşi străveche şi nouă inconştienţă. Şi nu mai puţin vinovată.

Fie-ţi ţărâna uşoară, stimată doamnă! Condoleanţe familiei căreia umărul nostru e prea fragil spre a-i susţine nemeritata suferinţă.