Viitorul Greciei se rejoacă, mâine, într-o partidă cu porţile închise. Şi fără nici un arbitraj extern, redus, aşa cum pare, la condiţia unor banale susţineri distribuite clandestin în grupe de chibiţi ai unor cauze greu de definit. Cum partida scrutinului parlamentar se decide efectiv acasă, totuşi nimeni nu pare să fie surprins de starea de apatie, interesul faţă de rezultatele ce se vor cunoaşte duminică noaptea a scăzut chiar şi sub cota celui pentru campania de calificare la Euro 2016 din Franţa a naţionalei de fotbal. Motivele, mai numeroase decât s-ar presupune şi decât sunt invocate, se cunosc şi, pe scurt, ele ar putea fi subsumate unui generic perfid care intră – şi el – sub egida paradoxului democraţiilor de ieri şi, mai ales, de azi: reducerea importanţei votului cetăţenilor în direcţionarea unor direcţii politice consonante cu aşteptările acestora şi, ca atare, cu nevoile cotidiene, tot mai dificil de împlinit în angrenajul politicii corecte. Ei, acestei politici, generalizate de-acum sub impactul globalizării, a trebuit să i se supună şi Syriza, formaţiunea lui Tzipras, care cu doar câteva luni în urmă sosise la Putere pe caii albi ai unei speranţe de schimbare profundă, inclusiv ca alternativă la agenda tasată de ipocrizie a aceleiaşi corecte politici.
N-a mai rămas nici urmă din entuziasmul referendumului din iunie. Nici măcar la nivelul partidelor prin ale căror sedii, la Atena ca şi în provincie, suflă, oricum şoptit, briza dinspre marea încă disputată de turişti şi dinspre insulele asaltate de miile de refugiaţi. Observatorii de la faţa locului consemnau chiar sărăcia afişelor şi a sloganurilor electorale, de parcă protagoniştii şi-ar fi pierdut ei înşişi o minimă motivaţie propagandistică: nu mai ştiu ce promisiuni să facă, urmăriţi de experienţele dramatice şi total contraproductive din lunga dispută între guvernul Tzipras şi Troika internaţională. Constrângerile acordului semnat în iunie, unul contra-naturii, în genunchi, act care a sfârşit prin a şubrezi până la anulare speranţa de schimbare atât de clamată în Grecia, ca şi prin alte părţi, în aceşti ultimi ani.
Luându-ne după indicatorii ultimelor sondaje, perspectiva e mai sumbră ca niciodată. Şi, totodată, susţinând, ori reiterând, un alt paradox tot mai prezent în arealul politicilor europene: cu resuscitarea partidului Nea Demokratia, de centru-dreapta, se verifică şi aici, ca şi la noi ori în alte ţări, faptul că, uneori, aproape ciclic, o formaţiune perdantă nici nu trebuie să facă cine ştie ce spre a reveni la Putere. E suficienta degringolada adversarilor care, odată investiţi în baza unui program doldora de promisiuni, se prăbuşesc la impactul cu o realitate care, într-un conglomerat supranaţional, resimte condiţionări coercitive cu totul străine propriilor vederi şi orientări şi obligate să se supună.
Aşa se face că, mai clar decât oricând, imprevizibile ori nu, rezultatele alegerilor de duminică par a fi dinainte lipsite de motivaţii profund asumate şi resimţite la nivelul bazinului electoral. Ca peste tot, încrederea electorului în programe electorale a coborât sub limita la care politica însăşi, aşa cum e gândită şi procesată astăzi, pare a-şi epuiza o mare parte din vechile aşteptări. Unicul pronostic credibil pentru Grecia e întoarcerea în timp: cu Syriza câştigătoare la limită, obligată fie la fragile coalizări cu minuscule formaţiuni extremiste, de stânga şi de dreapta, fie în opoziţie, lăsând sarcina, cam în aceleaşi condiţionări, vechiului partid de dreapta, Nea Demokratia, să facă, adică, exact ceea ce îi spune numele, o „nouă” democraţie. Fireşte, exact aceea pe care o refuza Tzipras şi tinerii săi conchistadori obligaţi, şi ei, la refugiu, dar pe care o impun centri mai puternici din afară.
Iar cum grecii n-au reuşit cu darul considerat inacceptabil de către instanţele euro-atlantice cu care s-au confruntat, teama rămâne exclusiv acasă. Cu alte cuvinte, ei se află acum în situaţia de a juca o calificare a cărei şansă rămâne doar o chestiune de palmares.
