Spectrul nemântuirii: ordin de zi

0
137
Citeşte mai mult

Captivi ai unei zarve incandescente mitografiată în exces de către un sistem mediatic din care s-a şters orice urmă de graniţă între informare şi dezinformare, acţionăm, cu o frenezie din care spuzeşte insinuant şi periculos o bună doză de neştiinţă, ca nişte agenţi turburaţi şi turbulenţi ai unui program a cărei motivaţie se devalorizează în vaierul asurzitor al străzii inflamate. Simt, pe zi ce trece, că, fără a minimaliza întru nimic legitimitatea mişcărilor de proteste, din diverse şi nu mai puţin îndreptăţite motive, am reintrat într-un ciclu al istoriei, mai recente decât se crede, din care nu este exclus să ieşim la fel de desvrăjiţi ca de atâtea ori în trecut.

Într-o epocă fără profeţi „acreditaţi”, suntem sub un permanent bombardament de „profeţii” proferate ameţitor de tot felul de ageamii beneficiari ai liberalizării totale, excesive şi, deci, de o permisivitate agravantă, a dreptului la opinie. Drept, fireşte, sacrosanct, a cărui atingere ar genera daune mult mai mari şi, de fapt, inacceptabile. Numai că, în contextul devălmăşiei unui sistem media devalidat de reguli chemate să instituie şi să întreţină un cod al bunei profesiuni, o opinie, ornată şi condimentată cu pretenţia unei judecăţi axiomatice, face dintr-un opinionist un fel de profet, cu simbrie cotidiană, iar bâiguielile sale revendică statutul unui adevăr absolut, ba chiar a unei urgenţe de adoptat de către guvern, parlament, justiţie, până la a fi introduse, imperativ, în textul Constituţiei.

Un lucru e limpede: lumea în care trăim cunoaşte un ritm al schimbării care bulversează orizontul nostru de aşteptare. Mitul iluminist al progresului salvator s-a pulverizat prin hăurile unei istorii, cea a ultimului veac, care a experimentat toată gama răului sădit în destinul omenesc. Industria, cu ştiinţa şi tehnologia investite cu atribute demiurgice, au generat o stare din care cu greu se mai poate distinge binele de rău, beneficiile de impunităţi, fericirea de suferinţă.

Şi nu pot, în această bezmetică perspectivă, să nu evoc o profeţie, una dintre cele mai intuitive şi nu mai puţin alarmante, datorate unui gânditor căruia un statut de… profet i-a fost mai străin decât orice altceva. Este vorba de Walter Benjamin, evreul fugit din Germania nazistă la Paris şi care, de teama de a nu fi capturat, a ales, în 1940, sinuciderea. El a sintetizat, într-o metaforă-concept de o acuitate exactă atunci, în Europa pre-holocaust, şi de o actualitate nu mai puţin simptomatică acum, maladia unei epoci şi poate a unui ev în miezul căruia ne aflăm noi, prea puţin dispuşi să mai fim atenţi la ascunse pericole. Metafora era cea a acelui Angelus Novus, împrumutată de Benjamin de la un celebru tablou al lui Paul Klee: un înger cu privirile îngrozite întoarse spre un trecut al ruinelor şi al ororii, dar şi cu aripile învolburate blocându-i înaintarea în zbor de o furtună bezmetică care vine din Paradis.

Sub semnul acestei imagini, a îngerului mântuitor, blocat însă în tentativa sa divină, mi se pare că hălăduim astăzi, furioşi pe un trecut al ororilor şi vânturaţi de furtuna unui viitor la care nu vedem nici un acces. Iar singurul răspuns se diluează în praful unor proteste fără program. Ori, mai exact, cu programe al căror resort este pretutindeni şi nicăieri.

Prizonieri ai clipei, seduşi de jocul unui elan al răzmeriţelor, în plin proces de globalizare, oripilaţi de cenuşa ororilor din trecut, pierdem abilitatea – şi şansa – de a mai anticipa viitorul.

Spectrul nemântuirii e ordin de zi.