Două informaţii de prima pagină din presa occidentală de ieri au generat ceea ce chiar unui cititor de rând i s-a părut că ar fi trebuit să se transforme într-un veritabil cutremur al conştiinţelor. În mare parte, adormite. Ori aţipite sub praful retoricii îmbălsămate a cancelariilor politicianiste, pentru care judecăţile despre asemenea întâmplări sfârşesc în rutina cotidiană.
Faptul că ambele sunt legate de doi copii e întâiul lucru care denunţă simptomatologia maladiei pe care-o trăim azi într-o lume în care, redeschis pe mai multe fronturi, Războiul Rece mocneşte sub cărbunii peste care deja nişte „barili-bombă”, garnisiţi cu TNT şi cu bucăţi de metal, îl conduc spre dezastre incendiare. În aceeaşi ordine se înscrie şi naţionalitatea celor doi copii: unul e sirian, din Alepp, celălalt, egiptean.
Primul se numeşte Omran, are doar cinci ani şi a fost salvat, miercuri, în mod miraculos, de sub dărâmăturile casei sale distruse de atacurile cu bombe ale aviaţiei pro Assad secondate de cele ruseşti. Cel ce-a dat întâiul şocanta ştire e un jurnalist lucrând pentru popularul cotidian Daily Telegraph. acelaşi care i-a făcut cunoscut chipul macerat preluat de media internaţionale şi în care micuţul pare a-şi pipăi mâinile instinctiv, spre a se convinge că le mai mişcă. Ori că le mai are. Un simbol al tragediilor din Siria, s-a scris. Şi, fireşte, din întreaga zonă în care primăverile arabe au fost răvăşite, metamorfozate în chinuitoare ierni, pe-acolo pe unde, climateric, iernile nu prea intră în calendar.
Celălalt se numeşte Ahmed, e egiptean, are, în baza declaraţiei sale, lipsit de documente, 13 ani şi a descins în portul italian Lampedusa dintr-unul din sutele de vase improvizate ce trafichează zilnic dinspre Africa prin Mediterană spre Europa, mii şi zeci de mii de refugiaţi din Africa şi din acelaşi Orient Mijlociu. Ceea ce a surprins la acesta din urmă a fost un certificat medical pe care îl ridica deasupra capului cu scop, aşa cum s-a crezut, de … identificare.
Dar nu ăsta a fost scopul său, ci unul, atipic, insolit, dar la fel de emoţionant ca şi gestul confratelui săi sirian căutându-şi mâinile. S-a constatat apoi că era proba medicală a unei maladii nemiloase a fratelui său, prezent într-o fotografie în care el îl îmbrăţişează, având urgentă nevoie de ajutor: o operaţie costisitoare, imposibil de realizat în ţara sa, şi din cauze de personal şi de instrumentar, dar mai ales din cauza sărăciei acute a familiei sale.
Din dragoste frăţească (ca ironie a sorţii, cea mai puternică mişcare politică egipteană alungată de la putere printr-o lovitură militară se numeşte…”Fraţii musulmani”), micul Ahmed a reuşit în tentativa sa, fratele urmând să ajungă la un spital din Florenţa şi cu ajutorul unei fundaţii care îi va găzdui întreaga familie.
Televiziunile şi marile cotidiane din Peninsulă notau ieri dimineaţă că deja un număr impresionant de italieni erau deja pregătiţi să susţină, financiar şi nu doar atât, efortul solicitat de copilul egiptean, ignorând cu desăvârşire rana profundă, de orgoliu naţional, pe care uciderea tânărului cercetător Giulio Regeni cu câteva luni în urmă, le-a lăsat-o tragică… moştenire. Fără a se cunoaşte nici până acum autorii oripilantei crime survenite pe străzile capitalei Cairo.
O succesiune de întâmplări intrate în cotidianitate şi pe care ajungem, fără voia noastră, să le asimilăm scenariilor unor filme de larg consum. Şi care, de fapt, sunt efecte reale şi crude – cu cauze mult peste înţelegerile noastre de simpli cetăţeni ai singurei Lumi posibile – ale unei situaţii mult mai grave şi mai generalizate în mai mult de trei sferturi ale Planetei: suferinţa şi sărăcia.
Cele despre care un uitat reporter de război spunea cu decenii în urmă că nu strigă şi nu plâng. Asemenea celor doi puşti ale căror chipuri şi gesturi vor persista, cine ştie, poate zile ori săptămâni în memoria noastră, dispărând, apoi, în bezna istoriei luând cu ei o parte din demnitatea pe care nu mai suntem dispuşi s-o cheltuim.
