Principiul politeţii lipseşte, poate nu cu desăvârşire, în politica autohtonă, fiindcă mai sunt politicoşi de dreapta, politicoşi de stânga sau doctrinar vorbind politicoşi liberali, politicoşi social-democraţi, chiar naţionalişti politicoşi. Dar deficitul de politeţe se face, oricum, resimţit cu prisosinţă. Când Theodor Stolojan era numit, după mineriada din 91, în funcţia de prim-ministru, într-un moment în care economia românească trecea prin grele pătimiri, a adus ceea ce nici unul dintre oamenii politici, apăruţi după decembrie 89, n-adusese: „o aventură a limbajului”. În sensul că se exprima greoi, bolovănos, fără cursivitate, fără neologisme, trudind sub ochii noştri la clarificarea şi comunicarea ideii. Găsea, nu rareori, tonul just, natural, pentru formularea unei idei foarte populare în problemele cele mai complicate. Majoritatea inteligentă şi opoziţia, care nu are nevoie niciodată de acest adjectiv, l-au acceptat în egală măsură. Unora, chiar le-a plăcut, deşi fondul lui de vocabular era departe de cele 500 de cuvinte de bază cu care un De Gaulle (apud Radu Cosaşu) stabilise un record mondial pentru politicienii secolului. În fine, victoria vocabularului stolojenist a fost definitivă în clipa în care a plecat din fruntea guvernului. Neregretat. A spus de la rău început că nu vrea să ia puterea şi într-adevăr s-a ţinut de vorbă. Din cariera politică a lui Stolojan va rămâne doar gestul enigmatic, îndelung lustruit, până în zilele noastre, al renunţării la candidatura la preşedinţia ţării din partea alianţei DA în 2004, în favoarea lui Traian Băsescu, copleşit de lacrimi. Înduioşător moment! Evident, traseul politic ulterior al lui Theodor Stolojan n-a mai prezentat interes, deşi a fost şi a rămas în anturajul lui Traian Băsescu (în 1996 susţinuse candidatura lui Ion Iliescu) de care nu mai aminteşte. Nu e singurul. În schimb, referindu-se recent la posibilii candidaţi la prezidenţiale consideră, de pildă, că Mircea Geoană „are multe atuuri şi relaţii, dar că problema este legată de comportamentul acestuia”. Nici un detaliu despre competenţă şi despre cum s-au câştigat alegerile prezidenţiale în 2004. Din decentă curtoazie opinează totuşi că liberalii nu au pe altcineva, cu forţa competitivă a lui Nicolae Ciucă. Cum niciodată, dar în nici o împrejurare, Theodor Stolojan n-a impresionat, cum spuneam, prin supleţea exprimării, dimpotrivă, şi de data aceasta „dă cu bâta în baltă”, cum se spune. Ostentativ. Dacă admitem, din perspectiva politică, nu de altă natură, că fostul europarlamentar nu putea, liberal fiind, să salute posibila candidatură a lui Mircea Geoană la prezidenţialele din 2024, argumentul invocat vizând „comportamentul acestuia” („s-a întâlnit cu fel de fel de interlopi în campanie”) este realmente siderant. S-o fi întâlnit, în cariera de politician, habar n-avem, cu fel de fel de persoane, mai mult sau mai puţin deocheate, fără ca vreuna dintre ele să se recomande „interlop”. Ceea ce ştim este că, în discuţie, se află persoana actualului secretar general adjunct al NATO. Şi nu cred că logica, dacă nu l-a părăsit cu desăvârşire, îi joacă feste, ci… politeţea. Cum să ajungi acolo, unde nici un alt român n-ajunsese, fără toate verificările posibile, privind traseul în viaţă, nu doar politic, ci de la abandonarea biberonului? Or fi la noi codrii verzi de brad şi o vară caniculară, dar s-ar muri de râs, dacă s-ar introduce permis de ocrotire pentru cei care enunţă, cu dezinvoltură, bazaconii în spaţiul public, pentru o mai mare frecvenţă a lui „hai sictir” în proză. Politeţea –grosso modo, dar şi sotto voce- e cei 7 ani de acasă, dar când baţi bine peste 70 de ani, între politică şi politeţe nu mai sunt doar trei litere. Personal, molipsit de alţii, îmi continui cercetările de mulţi ani pentru a afla în ce ţară a lumii se mai joacă bâza.
