O gâlceavă de prisos

Domnul Horia Roman Patapievici, directorul Institutului Cultural Român (ICR), este un intelectual fin după unii, dubitativ, cu destule alte calităţi care nu mai trebuie enunţate, angajat în viaţa publică. Un intelectual de dreapta, cum singur a recunoscut şi a lăsat să se înţeleagă prin textele publicate de-a lungul timpului. Postura sa publică este aceea a moralistului excesiv riguros, cu care nu se glumeşte. Poate suferă fiindcă are o imagine aşa de nedrept simplificată. De CV-ul lui Horia Roman Patapievici s-au ocupat „alţii”, între care şi jurnalişti de investigaţie, după ce au descoperit că anumite secvenţe biografice despre tatăl său, Dionis Patapievici, fost salariat la Banca Naţională a României, după ce fusese în serviciul Gestapo-ului la Viena şi îndeplinise calitatea de translator pe lângă Comandamentul militar sovietic şi pe lângă poliţia zonei sovietice, nu băteau cu cele declarate. Cum Horia Roman Patapievici fusese cooptat şi între membrii CNSAS, fireşte că asupra sa a fost pusă „lupa”. Povestea este lungă şi confuză pe alocuri, cu destule umbre, dacă includem şi scenariul cu căpitanul Soare, decriptat recent. Ce nu i s-a putut ştirbi lui Horia Roman Patapievici a fost cultura solidă şi, mai ales, o eleganţă nativă, cu fineţe şi stil în exprimare. În apariţiile publice s-a arătat, de fiecare dată, un „connaisseur”, un rafinat fără complezenţe roz. Ei bine, toate aceste calităţi, nu la îndemâna oricui, nu l-au împiedicat să devină unul din cei mai îndârjiţi propagandişti ai regimului portocaliu. Opţiune deliberată, care ne aminteşte de elita intelectuală românească, între 1930 şi 1950, riguros descrisă de istoricul Lucian Boia. Când acuzăm politicienii că politizează instituţiile publice omitem faptul că nu sunt singurii. La ICR, Horia Roman Patapievici şi Mircea Mihăieş au depăşit norma în fanatizarea discursului public şi bolborositul rigolei luptelor politice. Să ne amintim, între altele, că în ziua alegerilor prezidenţiale din 2009, în ziarul catalan „La Vanguardia”, într-un interviu, Horia Roman Patapievici arunca o torpilă distrugătoare în direcţia lui Mircea Geoană, menţionând existenţa unei casete care conţinea o partidă de sex oral avându-l ca protagonist. Insanitatea afirmaţiei îl descalifica realmente pe eruditul director al ICR, numit în ianuarie 2005 de către Traian Băsescu, prin umilirea marelui scriitor Augustin Buzura. Gâlceava lui Horia Roman Patapievici la dictatul lui Victor Ponta, de a trece, printr-o ordonanţă de urgenţă, ICR din subordinea Preşedintelui României sub controlul Parlamentului, este gratuită. Meritele ICR, câte or fi, n-au nici un rost în a fi enunţate. Aşa sunt vremurile. Semnalul alegerilor locale a fost suficient de convingător. Cei care apără ICR şi rămânerea în funcţie a lui Horia Roman Patapievici şi Mircea Mihăieş n-au decât să lectureze textele politice publicate în „Evenimentul Zilei”, sub semnătura celor menţionaţi, când USL, sau PSD şi PNL erau în opoziţie. Ca oameni recenţi, ei au avut de apărat o redută ideologică. Care s-a prăbuşit. Atacul dezlănţuit al Hertei Muller la onorabilitatea şefului ICR a avut semnificaţiile lui. Care e, atunci, problema? Sunt de neînlocuit? Scriitorul Augustin Buzura chiar era un reper moral al literaturii române, când anticomuniştii postcomunişti nu mişcau în front. Ca să nu mai spunem şi altceva. A acuza vehement politizarea nu e altceva decât un semn de inconsistenţă morală.