A trecut, sub semnul aceleiaşi divizări ce ne bântuie de un sfert de veac de libertate practicată cu un voios gust al arbitrariului, Ziua Culturii Naţionale aşezate mai de curând sub patronajul lui Eminescu. De data asta, divizarea n-a mai fost între românii „buni” şi românii „răi”, între cei „mândri” şi cei „ruşinaţi”, nu o dată chiar „revoltaţi”, de apartenenţa la neamul care le-a dăruit identitatea. Comedia cu un tragic coeficient de iresponsabilitate s-a repetat şi de această dată, etalând, făţiş ori disimulat, cele două tabere într-o confruntare mai păguboasă decât se poate estima; de o parte, aceiaşi detractori ai poetului, acuzând „desuetudinea” operei sale, în numele unei „inactualităţi” de idei şi de stilistică, de cealaltă, partizanii nu totdeauna avizaţi asupra miracolului eminescian şi, ca atare, victime ale unui entuziasm neproductiv.
Între aceste extreme, egal nefericite, figura Poetului, el însuşi un etalon al Nefericirii, tragică „jucărie” a Nenorocului, cum s-a autolivrat postumităţii, e nepermis investit cu revoltătoarea funcţie a unei biete… monede de schimb: un soi de detestabil comerţ în care numele său sfârşeşte dureros într-un fel de neghioabă licitaţie.
Mărturisesc că m-a intrigat totdeauna atitudinea de negare a lui Eminescu. Cu atât mai mult cu cât nu s-a rezumat aproape nicicând la o simplă dispută de… gusturi. Unica pe care, chiar şi depăşind un minim prag al indulgenţei, o mai poţi accepta: ca în cazul mai cunoscut şi mai universalizat în disputa dintre adulatorii lui Verdi şi cei ai lui Wagner; chestiune de preferinţă, aşadar, care n-a prejudiciat nicicum nici valoarea şi nici actualitatea nici unuia dintre cele două genii muzicale universale. În cazul poetului nostru însă, s-a mers – ca mai totdeauna în levantinismul nostru „mioritic” – nepermis de departe, spre o intransigenţă cu miză belicoasă, un implacabil sau/sau: geniu sau nimic.
Trăim deja într-un amurg al valorilor, aşa cum ni le-a creat, propus, lăsat o Tradiţie milenară. Spectrul confuziei pare de-acum generalizat, de vreme ce, pe scena artelor, goana după audienţă ignoră talentul, truda, spiritul creativ în esenţa sa verificată secular.
În context, Eminescu a sfârşit şi el în spaţiul de nişe al indiferenţei şi, din păcate, al unei campanii de minimalizare şi, uneori, chiar cu accente denigratoare. Şi pentru cei porniţi, aiuritor, pe această cale, le-aş aminti un singur argument, uitat, ignorat ori ocultat din nepricepere ori rea-voinţă, care îi susţine cu o necondiţionată legitimitate demnitatea de poet naţional. Eminescu este creatorul limbii literare româneşti. Şi pentru cei ce nu ştiut acest lucru ori îl uită, ori îl trec cu vederea, îi invit la un exerciţiu pe cât de simplu pe atât de grăitor. Să recitească orice text – poetic, dar şi publicistic – ce l-a precedat (de la poesiile lui Conachi, Heliade, Bolintineanu, Alecsandri chiar, ca şi din paginile unui Bălcescu ori ale lui Kogălniceanu) şi va identifica, astfel, poate una dintre cele mai pertinente surse ale locului princiar al lui Eminescu în panteonul culturii noastre naţionale.
Prin comparaţie, Shakespeare n-a creat limba literară engleză, a remodelat-o, i-a conferit o strălucire perenă, nici Goethe n-a trebuit să facă altfel, nici Hugo n-a fost nevoit să intervină fondator într-un idiom, cel francez, deja normat.
Poate numai italianul Dante e, în această perspectivă, egalul poetului nostru. Însă limbii literare a lui Dante i-au trebuit câteva veacuri spre a se codifica la nivel naţional, chiar dacă din alte multiple cauze şi în cu totul alte contexte şi condiţionări istoric-culturale.
După Eminescu însă, lingvistic vorbind, nu s-a mai putut scrie altfel fără a nu impieta codul unei limbi forjate de geniul său într-o gramatică nouă: în creaţia poetică, în cea ideatică, în cea a publicisticii.
Atât e îndestulător spre a-l asimila demnităţii de poet naţional. Şi de a-i omologa ziua d naştere la exigenţa de Zi a Culturii Româneşti.
