Despre Aurora Cornu, mai mult decât despre… Marin Preda!

Două manifestări culturale distincte, bine preparate, de o ţinută corespunzătoare, una la Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman”, dedicată în exlusivitate scriitoarei Aurora Cornu (n. 6 decembrie 1931 la Proviţa de Jos, jud. Prahova) prima soţie (1954-1958) a lui Marin Preda, ai cărei moştenitori au donat întreaga bibliotecă, manuscrise, casete video şi audio, agende, albume foto, însemnări personale, Muzeului Cărţii şi Exilului Românesc (Casa Dianu) din Craiova şi alta la Muzeul de Artă din Craiova, iniţiată de UZP, Uniunea scriitorilor – filiala Craiova, editura AIUS şi revista literară Antilethe, care dedică un spaţiu generos, în ultimul său număr, dintr-o altă perspectivă, Aurorei Cornu, s-au circumscris merituos unei efervescente –termenul nu e deloc nepotrivit- vieţi culturale a marelui municipiu. Poetă din generaţia Labiş, actriţă de cinema (a jucat în filmul lui Eric Rolmer – „Genunchiul Clarei”), regizoare de filme exoterice (premiată pentru pelicula Bilocation la Psychir Film Festival New York-Montreal), inteligentă, ironică, adaptată la mentalităţile pariziene (unde s-a stabilit în 1965) recăsătorită cu Aurel Cornea (reporter tv), o vreme ostatic în Liban, cununată religios de fostul preşedinte al Franţei, Jaques Chirac cu soţia, Aurora Cornu se dovedeşte într-un interviu maraton cu Eugen Simion o natură epică. Întrebată la un moment dat, în cursul discuţiei (1983 prima convorbire, a doua doi ani mai târziu, iar ultima la Paris după 1990) de ce l-a părăsit pe Marin Preda, răspunsul a fost consternant, ceva de genul „de proastă”, sau mai rău „dintr-un exces de personalitate”. Scriitorul Eugen Simion, academician, critic literar de ţinută, prieten al marelui scriitor, reputat pentru „caracterul lui umbros, imprevizibil şi dificil”, în convorbirile sale cu Aurora Cornu, redate în volumul „Marin Preda. Portretul scriitorului îndrăgostit” (Ed. Hoffmann, 2019) are ca obiect de referinţă personalitatea marelui scriitor „cu o posteritate dificilă pus mereu în discuţie, contestat, vinovat după opinia unor critici literari de ravagiile realismului socialist, de alţii, dimpotrivă un creator de anvergură, o conştiinţă morală şi estetică. Eugen Simion ne încredinţează că varianta din 2019 are altă structură şi alt scenariu critic faţă de ediţia din 1998, apărută la Albatros, după ce a citit „Scrisorile către Aurora”. Există o oarecare ambiguitate legată de apariţia primului volum din Moromeţii (1955) în sensul că tânăra soţie a lui Marin Preda susţinea că ar fi descoperit, într-un sertar, manuscrisul abandonat şi citindu-l realiza că era vorba de un mare roman pe care autorul intenţiona să-l împartă sub titlul Marioara Fântână sau Adam Fântână. Aurora Cornu îl cunoscuse pe litoral pe Marin Preda în 1954 şi anul următor îi devenea soţie. S-au despărţit în 1958 (divorţ pronunţat în 1960) fără a avea copii. „Poate că este aşa cum spui, deşi Preda nu era omul care să abandoneze un proiect epic ca Moromeţii. Poate avea scenariul lui, voia să aştepte o istorie mai permisivă, mai bună pentru a duce proiectul la capăt sau poate aştepta ca talentul lui epic să devină apt pentru un roman fundamental. Nu uşor de realizat în obsedantul deceniu. La Marin Preda bucuriile erau scurte, boala era lungă, marele prozator trecând de la o stare la alta, de la chin şi neputinţă la linişte şi bucuria creaţiei, de la istovire şi eşec la progresie constantă şi foarte sigură. N-a avut este adevărat vocaţie de martir şi nici nu s-a gândit vreodată că e mai bine să intre în temniţă decât să publice în epoca realismului socialist. A publicat în obsedantul deceniu o naraţiune regretabilă (Ana Roşculeţ -1950) după ce debutase cu o carte bună (Întâlnirea din pământuri, 1948) şi după „Desfăşurarea”, o nuvelă conjuncturală, până la Moromeţii 1. Scrisorile lui Marin Preda către Aurora Cornu ating notele de sus ale muzicii erotice, şi par pe alocuri siropoase cu naivităţi fireşti, discursul de îndrăgostit încheindu-se în 1958, printr-o criză de nevroză şi teribilă criză de creaţie. În multe privinţe corespondenţa pomenită se aseamănă cu aceea dintre Albert Camus, de care Preda se simte apropiat ca moralist, şi Maria Casares („Correspondance” – 1944-1959, Ed. Galimard, 2017). Părerea Aurorei Cornu despre diaspora descumpăneşte pe alocuri: „Monica şi Virgil şi-au dedicat viaţa literaturii române(…). Nu sincer, foarte sincer vorbind eu nu am fugit de frica comunismului deşi tatăl meu făcuse puşcărie. Eu am fugit fiindcă voiam să văd lumea şi am constatat că pământul este peste tot la fel”. Denunţând mitul exilatului sau mitul exilului, Aurora Cornu clamează că nu cunoaşte senzaţia exilului, ci doar senzaţia vagabondajului burghez, bineînţeles. Nu-şi asumă statutul respectiv, şi validează o afirmaţie a lui Eugen Simion: „Adevărata rezistenţă intelectuală, dacă a existat, aceea a fost de tipul Preda”. Din convingere sau complezenţă, asta nu mai ştim. Nu e o dovadă de gratitudine să cinsteşti memoria Aurorei Cornu, mai ales în contextul descris. Dar nu o poţi disocia de Marin Preda. O pană sfântă, care a dat culturii române opere de înălţare sufletească, dacă mai amintim Delirul, Viaţa ca o pradă, Cel mai iubit dintre pământeni, şi atâtea alte mari bijuterii.