Despre o tristă limbuţie senatorială

0
175

Despre Cristiana Anghel, senatoarea îndurând trudnic exigenţele vorbitului în public, mi-am impus demult să nu consum niciun cuvânt din zestrea limbii noastre „cea străbune”. Din motive de igienă, lingvistică, dar şi mentală. Întâi de toate fiindcă, dotată genetic cu o inabilitate monstruoasă, învăţătoarea aceasta făcută parlamentară în malaxorul histrionic antenisto-voiculescian s-a încăpăţânat să întreţină trează totala inadecvare a dumisale la diligenţa de senator. Dovadă că e pe cale să atingă cea mai spectaculoasă performanţă din arealul politicii dâmboviţene, să ofere, adică, de una singură, un argument suficient de delegitimare a Parlamentului, dăruind inamicilor de circumstanţă cu o stupidă inocenţă mai multe probe decât o eventuală panoplie de nemulţumiri populare, mai mult ori mai puţin justificate.

Ratând, probabil, buclucaşa „căruţă” închiriată nu se ştie cum de o injurioasă arheologie folclorică, caracaleanca noastră şi-a descoperit în propriul ADN mai întâi o vocaţie rarisimă, cea de grevistă a foamei, pe care şi-a exersat-o cu fervoarea unei urgenţe civice, chiar şi atunci când motivele invocate păreau de amploarea unor… organisme internaţionale. Nu vreau să spun că, în sine, ele n-ar fi justificat protestul, din moment ce s-a ajuns şi la demonstraţii de stradă, însă apelul reiterat la o astfel de formă trimite, cu un pic de îngăduinţă, la o cazuistică de clinică. Dacă nu prin alte simptoame, atunci măcar prin acela al obsesiei: căci dacă repetiţia îşi pierde valoarea (latină) de mamă a învăţăturii, musai asumă riscul maladiei. Fără urmă de contaminare.

Inutil să trec în revistă elucubraţiile stimabilei (apelativul îl împrumut fără copy-right de la Nenea Iancu!) senatoare, ultimele dintre ele – cea din „marea grădină” a Parlamentului (prea mare, Doamne!), cu ciobanul cel „prostit”, şi auritoarea intervenţie de la şedinţa solemnă în care invoca (vai, nouă, doljenilor!) cele 30 de mii de voturi care au purtat-o acolo unde e. Tărăşenia aceasta – fiindcă altceva nici nu este – denunţă de la sine debilitatea legislativă a scrutinului electoral care blochează întregul sistem la nivelul unei decizii de grup ori de gaşcă. Cum să mai invoci, când ignori cu atâta lipsă de jenă mecanismul nefericit, argumentul… reprezentativităţii? Căci cine, dintre cei ce-au votat-o se simt reprezentaţi de respectiva doamnă campioană de-acum a unor funambuleşti ieşiri la rampă de condiţia unor scenete amatoriale de pe la vechile cămine culturale?

Am spus că am rezistat, eroic, tentaţiei de a scrie despre această persoană.  Trebuie să adaug că o fac, totuşi, întâia şi ultima oară, în speranţa de a denunţa în cazul în speţă unul din gravele motive prin care clamata nevoie de resetare a clasei politice autohtone are puţine şanse să se împlinească.

În fond, doamna aceasta ce-ar fi putut, cine ştie, să-şi vadă cu oarecare chibzuinţă de profesiunea de dascăl în locul unei poziţii ce-o surclasează şi-o descalifică, nu e nici pe departe un caz singular. Câteva sute de rătăciţi, unii sforari decenali pe coridoarele faraonice ale Palatului ceauşist, alţii trădaţi de oboseli insalubre şi doborâţi, la propriu, de picoteli devenite „publice”, n-au, în propriul lor „dosar”, alte probe ale măririi decât cele ale bietei senatoare de la Caracal.