De Emil Boroghină, actorul autolivrat managementului cultural-artistic printr-o rară şi admirabilă decizie de destin norocos, mă leagă o prietenie de aproape o jumătate de veac. Conjuncturile noastre biografice au făcut ca resortul acestei împărtăşite vecinătăţi să fie tocmai trăirea întru valori perene ale Poeziei: româneşti şi universale. Înfiorat receptacul al unui stupefiant vers eminescian, al vreunei mirabile terzine danteşti, al unui tulburător sonet shakespearean, ca şi al unor rare nestemate ieşite din geniul anonim autohton, tânărul de prin anii 60 impunea nemediat printr-un ataşament aproape patetic faţă de pagini exemplare ale patrimoniului universal al Poeziei restituite primatului său olimpian. Martor privilegiat al primelor sale recitaluri-spectacol, i-am cunoscut îndeaproape seducţia cu care s-a ostoit, ulterior, prin ani, spre a articula şi instituţional un teatrul de poezie, proiect la care n-a renunţat şi pentru care, din nefericire, încă n-a identificat până astăzi doritele circumstanţe spre a-l vedea împlinit.
În această linie se cuvin înscrise spectacolele sale din ultimii ani, cu recitaluri tematic-ideatice din Shakespeare şi din Eminescu, pe care le-a purtat, ca pe nişte ofrande în chip de diligenţe chiar şi diplomatice, şi peste mări şi ţări. Şi tot în acest context se cuvine înscrisă şi recenta sa ieşire în public, miercuri spre seară, în sala I. D. Sîrbu a Naţionalului craiovean, cu un recital-spectacol sub genericul Voievozii neamului. Ctitori şi martiri.
Mărturisesc, nu fără un nedisimulat sentiment de recunoştinţă, că m-a surprins cât se poate de plăcut implicarea, în eveniment, a conducerii Baroului de avocaţi din Dolj, purtând marca universitarului craiovean Ion Turculeanu, el însuşi cărturar şi curator de patrimoniu spiritual; întâi de toate, fiindcă mi s-a părut a descoperi în această singulară complicitate fructuoasă suportul unei întoarceri în trecut şi în istorie, pe vremea când la originea marilor elanuri culturale ale României instituţia avocatului împlinea deopotrivă şi ctitoria şi creaţia.
Cine poate uita, surclasând, fie şi dureros, o parte mai debilitată a gloatelor de avocaţi precipitaţi pe coridoarele prea permisive ale tranziţiei, că în rândul înaintaşilor lor s-au găsit nume glorioase de uriaşi cărturari, de la Titu Maiorescu la Minulescu, Gib. Mihăescu, Ionel Teodoreanu ori bălşeanul Petre Pandrea?
Nu ştiu cum şi când se va împlini visul acesta iscoditor al lui Emil Boroghină de instituire a unui Teatru de poezie. Ştiu însă cu siguranţă că proiectul său – atât cât îl cunosc din lungi şi repetate ceasuri de decantare – capătă, şi pentru mine, măsura unei urgenţe. Întâi, fiindcă vremea şi vremurile pe care le trăim şi, mai ales, ne trăiesc nu mai au răbdare cu propria noastră identitate: cea dispersată printr-o memorie tot mai bolnavă, într-un trecut pe care riscul de a-l pierde iremediabil este deja în act. Competiţia în cultură, ca şi în societate, s-a eliberat (ceea ce e absolut lăudabil) din vechile constrângeri geografice şi lingvistice, iar noile media ne-au restituit unei civilizaţii comparabile cu cea a unui sat, în care dispunem de acces direct la un patrimoniu comun de valori şi de experienţe de viaţă şi de artă.
Riscul – fiindcă există totdeauna, în logica perenă, şi cea de-a doua faţă a monedei – persistă însă în înstrăinarea de acel al meu-al nostru, însemne pe care întreaga tradiţie a psihologiei le aşează fără ezitare în dreptul unicităţii noastre, ca fiinţe individuale.
Or, tocmai un spectacol precum acesta, gândit şi articulat de Emil Boroghină, pe un filon în care Istoria naţională, surprinsă, prin incidenţa genială a gândului miraculos strecurat în clepsidra limbii româneşti, în succesiunea marilor săi „voievozi” şi, deopotrivă, ctitori de românitate eternă, capătă dimensiunea unui test de conştiinţă naţională. Ce mai e în noi mândrie naţională? –iată o interogaţie cu iz vădit retoric, căreia prea puţini îi mai putem deveni, astăzi, măcar martori şi mărturisitori activi. Şi totuşi… Gândul acela al recalibrării identităţii – pe făgaşul Poeziei scandând, horaţian sau eminescian, marile respiraţii ale Istoriei naţionale – n-ar trebui să ne abandoneze. Şi, da, cu un soi de orgoliu asumat în nume propriu, m-am situat, în toată această jumătate de veac în care m-am bucurat de onoarea prieteniei cu Emil Boroghină – în intimitatea gândului său iscoditor al unui Teatru de Poezie. Un gând nu mai puţin istovitor.
