Cartoful fierbinte din mâinile Neamţului…

2
75

Comedia nu s-a sfârşit, aşa cum prea riscant scriam ieri, mult înaintea rezultatelor turului al doilea, şi continuu să persist că, da, „spectacolul” ce-a deschis multe şi acute răni într-o societate bolnavă de un antagonism bezmetic abia începe. Întâi de toate fiindcă, de azi, necunoscută rămâne tocmai miza, mai profundă şi mai articulată, a celor care, cu ştiinţă ori neştiinţă, au contribuit, prin vot, la răsturnarea unui pronostic ce părea mai mult decât sigur.

Fireşte, vor fi mulţi dintre cei, asumaţi drept unici posesori ai Adevărului, iluzoriu în toate perspectivele gândirii seculare, au sărbătorit ieri-noapte pe străzi o victorie obţinută într-o campanie în care nu şi-au refuzat aproape nimic dintr-o bogată rezervă resentimentară. Cei ce-au ieşit pe străzi, duminică seara, reclamându-şi din nou dreptul la libertate şi la democraţie, au primit un răspuns sec de la învinsul Victor Ponta care, recunoscându-şi înfrângerea, n-a făcut decât să arunce în derizoriu halucinante acuze la adresa lipsei unui stat de drept şi a unei democraţii normale.

M-a frapat, printre multele anomalii ale acestor ultime săptămâni de campanie, vehemenţa cu care s-a manipulat teza desuetă şi ineptă a anticomunismului, încât ea s-a transformat într-un fel de cifru magic seducând minţile tinerilor, în special, transformaţi, prin mecanisme de intoxicare, în nişte biete diapazoane ale unei retorici cu totul gratuite. Să mă explic.

Am susţinut constant, în aceşti ultimi ani, ideea falimentării vechii şi clasicei polarităţi stânga -dreapta şi nu-mi fac vreun merit personal dintr-o convingere difuză în opiniile unor influenţi politologi, analişti, gânditori mai ales din Occident. Am invocat, nu cu mult timp în urmă, în acest loc, evaluarea unui cunoscut jurnalist italian, fost-comunist, trecut, ulterior, la „popularii” lui Berlusconi, care îl consideră pe „socialistul” premier al Italiei, Matteo Renzi, unicul reprezentant autentic al „dreptei”: în fond, alt mod de a spune că doctrinele ca atare nu mai subzistă în cadrul vechiului binom.

Sunt şi la noi câţiva – din păcate prea puţini – care au demontat existenţa unei stângi autentice pe eşichierul nostru politic. Poziţiile lor – hăcuite de nişte elite de dreapta – n-au fost nici măcar luate în seamă de liderii pesedişti prea siguri pe „armele” lor tradiţionale ce-au la bază preeminenţa ambalajului în raport cu conţinutul.

Însă dincolo de orice pretenţii „analitice” ce umplu acum piaţa mediatică, câteva lucruri rămân de elucidat, îndeosebi în registrul perspectivei imediate ale cărei pete negre învingătorii sideraţi de victorie nu pot ori nu vor să le ia în calcul.

Mai întâi, votul pro Johannis nu este nici anti-comunist, nici pro-liberal, nici „revoluţionar”, nici pro-occidental. Astfel de slogane nici n-au bântuit prin tabăra sa, ci induse de o vastă reţea mediatică; este de departe un vot anti-sistem. Şi, mai precis, unul contra clasei politice în ansamblul ei. E vorba de un mai recent deziderat susţinut în ultimii ani, la noi, dar şi în toată Europa, denunţând incapacitatea politicii de a se reforma. De ce? Din simplul motiv că o reformă adevărată transcende obligatoriu interesul partinic şi presupune riscul scoaterii pe tuşă a reformiştilor. Proba cea mai grăitoare s-a consemnat, nu la noi, ci în ţările occidentale cu o lungă istorie democratică în care formaţiuni anti-sistem au repurtat scoruri electorale impresionante.

Că o astfel de judecată e raţională ori ba, se va vedea mult mai curând decât cred mulţi dintre animatorii f.b.-işti. (În paranteză fie spus, cu doi în urmă, un comediant italian, Beppe Grillo, a câştigat primul loc la scrutinul parlamentar exclusiv printr-o mişcare anti-sistem desfăşurată timp de câteva luni pe… twitter, iar prima declaraţie a lui Klaus Johannis privind o victorie a… „Net-ului” e o probă în aceeaşi ordine de idei).

Comedia nu s-a sfârşit, aşadar, fiindcă dacă s-a câştigat o bătălie – de o parte activă şi activistă cu armele „noilor media” -, războiul abia începe. Şi, lăsând la o parte răzvrătirile din tabăra perdanţilor, mă tem că fitilul se află în cealaltă parte, ba chiar la vârful ei.

Johannis are, de-acum, în mâini un cartof fierbinte. De modul în care îl va trata depinde nu doar destinul său politic, la urma urmei prea puţin important, ci al celor câtorva milioane de români ce l-au cauţionat aproape necondiţionat.

2 COMENTARII

  1. Domnule Popescu, vezi-ti mai bine de cursurile la catedra, lasa politica pentru altii. Scrii doar pentru un ban in plus? Si asa stilul tau alambricat nu spune nimic. Ocupi spatiul cu prostii in loc sa scrii macar despre arta si cultura italiana. Si vezi ca te adresezi intr-un ziar de larga circulatie, nu hermeneutilor. Esti ridicol !

Comments are closed.