N-a gândit neinspirat premierul român Marcel Ciolacu, decizând asupra unei vizite la Tel Aviv, într-un moment de maximă tensiune pentru Israel, pentru cabinetul omologului său Benjamin Netanyahu, spre a mulţumi pentru sprijinul în repatrierea în siguranţă a peste 2.000 de cetăţeni români din Israel şi a deplânge vieţile nevinovate, în urma atacurilor Hamas. Declaraţiile comune de presă au fost succinte, la obiect, concrete, fără nuanţe. Cum în astfel de momente dificile, partenerii şi prietenii statornici trebuie să-şi demonstreze solidaritatea, Bucureştiul a punctat inspirat, în nota bunelor relaţii diplomatice pe care le are cu Tel Aviv-ul, nu de azi de ieri. Ele au o perenitate inalterabilă, pe care o evoca anul trecut fostul ambasador al Israelului la Bucureşti, David Saranga, cu prilejiul împlinirii a 74 de ani de la stabilirea lor. Relaţii niciodată întrerupte, chiar şi atunci când după „războiul de 6 zile”, în 1967, România rămăsese singura ţară din blocul răsăritean care n-a rupt relaţiile de care vorbeam. Momentul vizitei este unul delicat şi încărcat de tensiune. Premierul israelian Benjamin Netanyahu, îl va primi mâine pe preşedintele american Joe Biden, după ce secretarul de stat Anthony Blinken, aflat într-o navetă diplomatică prelungită, a avut runde prelungite de dialog. Angajamentul unilateral pro-israelian al SUA trezeşte suspiciuni şi neîncredere în capitalele arabe. Obiectivul vizitei este unul dublu: să descurejeze ceilalţi inamici ai Israelului –Iranul şi Hezbolahul- şi să atenueze o parte din suferinţele civililor din Gaza, prin obţinerea de asistenţă umanitară în cadrul enclavei. Deocamdată, în pofida negocierilor purtate, rezultatele concrete întârzie şi singura ieşire din Gaza –trecerea Rafah- rămâne închisă. Guvernul egiptean care controlează punctul de trecere condiţionează deschiderea acestuia de oprirea bombardamentelor israeliene. Niciun ajutor nu a reuşit să intre în mica enclavă devastată de războaie şi sărăcie. Nici chiar Anthony Blinken nu a putut obţine, de la aliatul său strategic, în pofida insistenţelor Egiptului, Iordaniei şi monarhiilor din Golf, un angajament în această privinţă. Premierul Marcel Ciolacu a avut un discurs calm, încărcat de empatie faţă de poporul israelian. Oricum mai inspirat decât al lui Recep Tayyip Erdogan care comentând la televiziune luni 9 octombrie a.c. noul tip de război între Israel şi Hamas, într-o încercare lăudabilă de a face echilibru, a cerut „Israelului să oprească bombardarea teritoriului palestinian” şi „palestinienilor să înceteze hărţuirea lor asupra caselor civile israeliene”. Pentru că a adăugat el, „războiul are şi el normele şi moralitatea lui şi toate părţile sunt obligate să se conformeze acestora”. Hamas nu este un stat şi nici teritoriul palestinian nu este aşa ceva. Asta e problema. Dar Hamas guvernează de facto fâşia Gaza şi îşi îndeplineşte funcţiile militare, comportându-se ca un actor de stat în mintea lui Erdogan şi a altor lideri. Este pentru prima dată când această mişcare armată a atacat direct civilii într-o ofensivă de amploare masacrându-i cu sutele, rănindu-i cu zecile. Israelul la rândul său prin politica extremei sale drepte a transformat Gaza într-o închisoare în aer liber, încât răspunsul neînduplecat la atacul Hamas, al lui Benjamin Netanyahu a fost următorul, reiterat în alocuţiunea sa: „pacea va fi posibilă doar dacă acest califat Daesh va fi distrus şi nimeni nu poate încheia pace cu Daesh, Al Qaeda, cu naziştii”. În fine, dacă mesajul premierului român a fost unul de circumstanţă, cum spuneam, firesc şi calm, comentariile liderilor UE privind evenimentele din Orientul Mijlociu sunt literalmente lipsite de claritate şi coerenţă. După această baie de sânge îngrozitoare, cel mai rău lucru ar fi dacă Hamas ar primi legitimitatea de a fi vocea populaţiei din enclavă. Situaţia este de o complexitate teribilă, şi găsirea grabnică a unei soluţii de compromis pare mai mult decât dificilă. Aproape imposibilă.
