S-a încheiat ieri, la Milano, summitul Asia-Europa considerat unanim, de majoritatea liderilor prezenţi din 53 de state, dar şi de analişti şi jurnalişti de diverse orientări, drept un eveniment, poate cel mai important al anului, în baza unor argumente legate mai ales de agenda abordată. Cum, în Absurdistanul nostru setat pe harţă şi pe arţag, unde praxisul politic la cel înalt grad şi-a definit ca prioritate bezmetică dezbrăcarea publică oficializată ca sport naţional, evenimentul de la Milano nu şi-a găsit loc aproape deloc, nici măcar la nivelul unor relatări informative. E drept că nici prezenţa lui Traian Băsescu la această reuniune cu siguranţă ultima de o asemenea anvergură din cariera sa intrată pe un finiş lamentabil n-avea cum să stârnească vreun interes, resemnat de-acum cu condiţia de anonim nerezonant.
Patru au fost problemele ce-au stat în centrul dezbaterilor, într-o ordine a priorităţilor pe care cele două bătrâne continente le resimt cu egală acuitate şi asumată nelinişte: depăşirea crizei prin creştere economică şi regândire a factorului muncă într-un cadru global coerent şi, deci, dincolo de vechi şi actuale prejudecăţi ideologice ori geostrategice; conflictul ucraineano-rus, coaliţia anti-teroristă contra islamiştilor suniţi şi mobilizarea generală împotriva pericolului Ebola.
Întâlnirea n-a fost lipsită nici de un pic de… culoare, mărunte, s-a spus, incidente, al cărei protagonist principal a fost Vladimir Putin. Glacial la primele apariţii, el s-a făcut aşteptat la cina de joi seara mai mult de un ceas, sărind peste discursul inaugural al preşedintelui gazdă Napolitano şi nesfiindu-se chiar să-l disturbe pe cel al Hermann van Rompuy. spre disperarea Angelei Merkel care îi monitoriza sosirea. De altfel, „Ţarul”, pe care numai pe meleagurile noastre mai e vopsit în „roşu”, altminteri asimilat mai curând familiei autoritare multicolore din vechea lume bună ori din cea de-a treia, era grăbit să ajungă la o cină princiară cu prietenul său declarat Silvio Berlusconi. Or, aşa cum am notat şi în alte prilejuri, cine vede în Putin un urmaş al lui Stalin, sedus ori chiar subjugat de doctrina comunistă, ar fi mai rezonabil să mediteze mai aplicat, fie şi în relaţia aceasta insolită de prietenie cu un şef de partid afiliat „popularilor” lui Merkel şi ai lui Barroso, Berlusconi însuşi care n-a obosit de-a lungul carierei sale politice să-i denunţe pe toţi inamicii ca purtători ai culorii „roşii”.
Dincolo de aceste şuete de scenă ori de dincolo de cortină, în ce-l priveşte pe Putin trebuie spus că n-a fost tratat atât de drastic cât se anunţase, el având şi întâlniri bilaterale, şi cu Merkel şi cu alţi şefi de guverne europene, însă lucrul cel mai grav l-a constituit semieşecul discuţiilor cu preşedintele ucrainean, Poroşenko, moderate de Cameron, de Hollande, de Merkel şi de premierul italian Renzi. Semieşec, în baza informaţiilor ambelor tabere că, în ciuda unor progrese, diferenţele subzistă.
Faptul că epidemia Ebola a ocupat o parte importantă a discuţiilor, făcându-l pe Barroso să declare ieri că virusul acesta ar putea conduce umanitatea la o abominabilă catastrofă, e un indiciu în plus că, de-acum globalizată, nimeni n-ar mai trebui să-şi permită luxul de a acţiona conflictual. Şi acelaşi sentiment a fost unanim împărtăşit şi în problema soluţiilor anticriză care a reprezentat, de fapt, tema centrală a summitului. De aceea, nici n-a surprins pe nimeni apelurile convergente avansate atât de preşedintele Napolitano şi de premierul Matteo Renzi, în calitate de gazde, dar nici de preşedintele CE Hermann von Rompy, de Barroso şi Merkel la toţi liderii asiatici, cu China ca vârf de lance, pentru un nou avânt de cooperare economică şi politică în beneficiul tuturor părţilor.
Când la Bucureşti continuă sarabanda anti-chineză şi, în subsidiar, anti-asiatică (se vorbeşte de pericolul „galben”, lideri, precum Ponta, e tratat deja, cu un infantilism grei clasificabil, ca un fel de descendent maoist (sic!), la Milano lideri europeni de cel mai înalt nivel s-au întrecut în a lăuda progresele Chinei şi ale Indiei în economie, în educaţie şi sănătate, cerşind aproape investiţii masive şi majore ca soluţii aproape obligatorii pentru redresarea economiei europene şi mondiale.
Mai are vreun rost cum se va fi simţit acolo, la Milano, preşedintele Traian Băsescu într-o astfel de ambianţă ce-i arunca peste bord arţăgoasele sale admonestări anti-chineze şi, în general, anti-asiatice?
Nu cred că e prea greu de ghicit. Domnia sa e deja cam de multişor un figurant pe le asemenea evenimente, dând din coate febril pentru un loc cât de cât vizibil.
