Şcoala Gimnazială Specială „Sf. Mina” are o poziţie aparte în învăţământul şcolar , prin ceea ce înseamnă copiii, cu dizabilităţi, cuprinşi în program eucaţional. An de an se fac eforturi, sustenabile financiar din partea Consiliului Judeţean Dolj, pentru tot ceea ce înseamnă procesul şcolar. Când nu mai sunt fonduri se recurge la resursa de bază: cadre didactice, angajaţi şi, când este cazul, a copiilor instituţionalizaţi, care, atât cât le permite condiţia, dau o mână de ajutor. Nu lipseşte voluntariatul, chiar în aceste zile fiind prezenţi tineri care participă la diverse acţiuni, fără vreo pretenţie materială, inclusiv prin experienţă externă (studenţi din Turcia).
Şcoala Gimnazială Specială „Sf. Mina” face parte din procesul de învăţământ al judeţului Dolj, cu tot ceea ce presupune acesta. Sunt copii, care suferă de dizabilităţi, în primul rând mentale, dar care au găsit, la Şcoala „Sf. Mina”, un ajutor. „Ne-aţi prins în plin efort de igienizare şi dotare cu tot ceea ce trebuie pentru viitorul an şcolar. Am trecut inclusiv la recompartimentarea spaţiilor de cazare, în căminul pe care sperăm să-l dăm în funcţiune în septembrie, iar , aici, Consililul Judeţean Dolj ne-a acordat întregul sprijin, şi nu numai pentru acest segment. Nu va mai fi vorba de dormitoare cu multe paturi, ci se va merge pe un spaţiu în care se va arăta intimitatea. Am avut un sprijin şi din partea unor tineri, studenţi ai Facultăţii de Arhitectură a Universităţii din Bucureşti, care au fost voluntari. Estimăm în jur de 50 de băieţi şi peste 10 fete, care vor locui în acest spaţiu. În total, cred că avem peste 150 de copii care vor învăţa la noi. În prezent, sunt 20 de adolescenţi care locuiesc în acest spaţiu şi care ne-au ajutat şi ne ajută cu tot ceea ce ţine de gospodărire. Am avut tineri care au plecat în tabără de vară, la Cisnădie, iar în tot timpul absenţei lor cadrele didactice şi personalul angajat au venit şi ne-au ajutat, chiar dacă erau în timpul concediului de odihnă ” a precizat prof. Eugenia Pascu, director al Şcolii „Sf. Mina”.
„De ce să nu le dăm copiilor cu dizabilităţi încă o posibilitate?”
În clădire şi spaţiile aferente, activitatea de reabilitare, renovare sau cum s-o mai numi este în toi. Peste tot, fiecare muncitor are ba un cleşte în mână, ba o şurubelniţă, ba …, totul pentru finalizarea lucrărilor. Fie angajaţi, fie cadre diodactice, fie elevi cu toţii sunt ajutaţi de către voluntari. Unul mai frumos decât altul, inteligenţi şi dispuşi la eforturi pentru semenii aflaţi în dificultate. „Suntem între aceşti copii, fiindcă vrem să-i ajutăm. Pentru noi, este o încântare să lucrăm cu ei şi ştiam, de la început, la ceea ce ne înhămăm, dacă nu cumva este un termen mai dur. Suntem studenţi de la Facultatea de Medicină a Universităţii de Medicină şi Farmacie din Craiova şi avem lângă noi şi colegi de la alte instituţii de învăţământ superior din ţară, inclusiv de la Arhitectură, prin Ştefan Carapet, ajutat şi de fratele său, Bogdan, rămas în Craiova să urmeze cursurile de medicină ”, a spus Andreea Podeanu, studentă în anul II la UMF Craiova. Lângă ea este colega Ana Ahmet , care ne-a declarat: „Facem parte din proiectul „Onphanage Initiative România” şi suntem foarte bucuroşi să facem parte din acesta. Lângă noi, sunt prietenii din Ankara (Turcia), dar nu trebuie să uităm şi de organizatorul local , Sabrina Bălaşa, cu voluntarii de lângă ea, Oana Piţă şi Ana Maria Cîţu. Însă, sunt convinsă că vă poate da mai multe detalii prietena din Turcia”. Nu a trecut foarte mult până când, o tânără, venită din Ankara, pe numele său Dilnur Sevina, ne-a precizat: „Este primul an când ajung în ţara dumneavoastră, dar pot spune că sunt foarte mulţumită. Îi văd pe aceşti copii, cu diverse probleme de sănătate, care zâmbesc tot timpul, ştiind că au, pe lângă ei, oameni cu suflet. Pentru ei este o parte de fericire. La noi, nu este aşa, programele sunt altele, şi nu avem o comuniune cu cei aflaţi în suferinţă, cum este aici, în România, unde comunicarea non-verbală este cât se poate de bună”. Prea multe nu ar mai fi despus decât: „Dacă un condamnat are dreptul la a II-a şansă, de ce să nu le dăm copiilor cu dizabilităţi încă o posibilitate? Mulţi dintre ei provin din familii cu probleme. Pentru ei trebuie să facem orice să le fie bine. Am primit, înainte de a vorbi cu dumneavoastră, vizita a doi fraţi – Bobby şi Maria, care, finalizând cursurile şcolare şi depăşind şi vârsta, au fost mutaţi într-un centru pentru adulţi, dar au ţinut să vină să ne mulţumească pentru tot ceea ce am făcut de-a lungul timpului. Este o recompensă, în primul rând morală ” – Eugenia Pascu. Prea multe nu se mai pot spune în plus…
