Nicola Lelioara sau lecţia ingratitudinii

Despre profesoara Nicola Lelioara de la GSA Dăbuleni, acum GSA „Petre Baniţă” Călăraşi, s-a scris mult prin presa locală, preponderent în cotidianul nostru, în toiul „războiului său rece” cu conducerea unităţii şcolare menţionate. Discutabilă, dacă nu controversată, a devenit, apoi, numirea sa, nu exclusiv în temeiul calităţilor pedagogice, ca inspector general şcolar la ISJ Dolj, fiind primul dascăl din teritoriu învestit cu o asemenea funcţie. Dacă teza aceasta poate fi avută în vedere şi pe viitor, fiindcă vor exista mereu dascăli cu vocaţie managerială şi în teritoriu, prof. Nicola Lelioara nu se va mai întâlni cu o asemenea investiţie de încredere. Din care n-a înţeles nimic. Nici măcar forţarea notei. Fiindcă despre aşa ceva a fost vorba în cele din urmă. Admitem, pe de altă parte, că nici o alegere nu e sigură. Revenită în Dăbuleni, unde avea şi statutul de ales local, n-a adus şi plusul presupus de înţelepciune, dobândit, la nivelul Consiliului Local, ci doar o poftă de arţag nejustificată şi contraproductivă în faţa celor care o susţinuseră, exacerbat, în ascensiunea nevisată. Motivele concrete şi detaliate ale conflictului nestins, soldat finalmente cu excluderea „bandei celor trei” – Nicola Lelioara, Ilona Epure şi Cristian Ionel Hapcă – din rândurile PSD şi pierderea calităţii de consilier local, contează mai puţin. Fiindcă, până la urmă, nimeni nu este obligat să facă parte dintr-un partid. Deşi, odată înrolat, pe lângă bonusuri, trebuie asumate şi unele responsabilităţi. Sfidate, după toate aparenţele, de Nicola Lelioara, care a încurcat lucrurile, perturbând premeditat administrarea marii localităţi. Jucând, cum se spune uneori, „la două capete”, aiurind ambele flancuri politice ale Consiliului Local Dăbuleni, a reuşit, finalmente, performanţa rară să solidarizeze majoritatea consilierilor în excluderea sa şi a locotenenţilor de carton. Lucrurile plutesc într-un neliniştitor mister. Dar trebuia evitat deznodământul. Cazul în sine, cum spuneam, n-are mare relevanţă, în schimb proiectează adecvat lecţia ingratitudinii, întâlnită frecvent pe scena politică. Când făgăduielile faţă de cei care te-au ales, prin votul lor, nu mai fac doi bani, când promisiunile de devotament şi fidelitate aşişderea, când, în sfârşit, îţi arăţi, în adevărata splendoare, caracterul, atunci eşti „om politic”. Excluderea din partid şi pierderea calităţii de ales local, pentru „banda celor trei” din Consiliul Local Dăbuleni, demonstrează, dacă mai era nevoie, că înaintea convingerilor de un anumit fel, în nu puţini colcăie arivismul şi partidul este considerat, ca şi înainte, doar ascensorul care te poate duce într-o funcţie, de regulă nemeritată, accedere altminteri imposibilă pe o altă cale. Strict profesională. Profesoara Nicola Lelioara a încheiat de mult anul şcolar: cu o corigenţă de netrecut în sesiunile următoare. Proba de caracter. Sau de omenie. Etica e mai greu de explicat. Deşi era nevoie chiar de aşa ceva, dar, mai ales, de o „riguroasă selecţie de cadre, pentru viitor”. Când recomandarea unei notorietăţi politice, în faţa unei revendicări de la o prestaţie măsurabilă şi recunoscută, va trebui considerată ca insuficientă.