A plouat în Dolj, nu cât trebuia, dar pe alocuri mulţumitor şi de bun augur. A plouat ca sărbătoarea de Florii să fie deplină. Stropii de ploaie s-au logodit cu firavul fir de grâu pornit voiniceşre în vegetaţie, mângăiat de surâsul luminii de primăvară şi binecuvântarea naturii. A plouat mărunt şi des, pe alocuri mai consistent, potrivit informării pluvio a Centrului Meteorologic Regional Oltenia, în alte locuri insignifiant. Prognoza meteorologică de ieri, pentru următoarele 24 de ore, suna concret şi promiţător: cerul era anunţat mai mult noros şi pe arii extinse erau prevăzute precipitaţii generoase. Ceea ce uităm noi orăşenii, de când ne ştim, este că lumea rurală a Doljului, când nu plouă la vremea potrivită, devine neliniştită. Şi transmite acest sentiment. Discutăm rar, tot mai rar, despre grâu, nu-i mai ducem grija de la naşterea lui tainică şi până la pâine, deşi ar trebui, la cum sunt vremurile, să i-o ducem. Plămânii câmpiei doljene respiră grâu. Cei pe care nu-i interesează cum e grâul, rămân puţin în afara sufletului acestui judeţ. Fiindcă vremurile sunt cum le vedem cu ochii. Nu există vreme frumoasă şi vreme urâtă, cum ne amăgesc atrăgătoarele prezentatoare a buletinelor meteo: există numai timp necesar şi timp potrivnic. Frumosul şi urâtul sunt mult mai relative, decât îşi închipuie până şi copiii. Frumos în viaţa noastră e ceea ce ne linişteşte lăuntric. Bucuria nu e bucurie decât când e întreagă. Rândurile de faţă pot părea multora antipatice, fiindcă „Floriile”, prin simbolistica sărbătorii, premergătoare Paştelui, au fost într-o zi cenuşie, cu cer închis, care n-a îngăduit prea multă îmbrăţişare a naturii. Deşi primăvara a venit ca o promisiune a existenţei, al mereu repetatei renaşteri. În fiecare primăvară, pământul îşi învaţă mieii să meargă şi oamenii să spere. Vizibila înviere a naturii, cu explozia florilor de măr, cireş şi vişin, cu grâul semeţ pornit la viaţă şi florile de mac, ce mai aşteaptă câteva zile, fac ca totul să se circumscrie regulii jocului. Primăvara asta, ca şi cea trecută, şi poate ca şi cea viitoare, nu e un anotimp, ci un destin.
