Eram copil pe la începutul anilor cincizeci când ţara era împânzită de maşini, mici ori ceva mai mari, toate de fabricaţie sovietică ce bântuiau, noaptea, prin oraşe şi sate arestând aleatoriu presupuşi duşmani ai poporului. Ai poporului nu erau în niciun caz, ai proaspătului regim comunist de esenţă colonială, cu siguranţă, deşi, în campania ticăloasă declanşată la comandă, de argumente nici nu era nevoie. Ceea ce se ştia încă de atunci însă cu precizie era faptul că prigoana furibundă în dispreţul oricăror suporturi legale şi al oricăror reguli era, într-o covârşitoare parte, opera unor turnătorii. Arhive ale fostelor organisme ale odioasei „puteri de stat” (securitatea, în prim plan, dar şi instituţii juridice, ca să nu mai vorbim de înseşi instanţe ale Partidului unic) au scos la iveală una dintre cele mai gregare instituţii ale delaţiunii. Resorturile erau multiple şi diverse: de la invidie, pe modelul „caprei vecinului”, la răfuială, din cine ştie ce pricini strict personale, curgeau către organe pâri, turnătorii, denunţuri, chiar şi în insalubre forme de fiţuici agramate şi care declanşau înfiorătoare „partide de vânătoare” de oameni şi de familii, în fond, de destine umane, unele distruse iremediabil.
După decembrie 89, ca într-un fel de compensaţie, campaniile s-au reluat, dar în sensul exact opus. Ce-i drept, „judecătorii” improvizaţi şi semianalfabeţi din acea tristă şi tragică odisee nu mai sunt, dar nu ştiu cât de veritabili profesionişti sunt cei de astăzi. Ceea ce ar trebui să ne intrige e faptul că, în locul profesionalismului, ei invocă… performanţa. Iar „performanţa”, cu ghilimele de rigoare, se susţine aproape exclusiv pe două criterii: numărul de dosare, id est de învinuiţi, şi notorietatea ori treapta, socială şi politică, pe care aceştia din urmă se află ori s-au aflat.
Privind show-urile mediatice din ultimele luni în care aproximativi aceiaşi autodeclaraţi „analişti” şi, apoi, aliniaţi în echipe de „judecători” ai orice şi oricui – cu minime excepţii, jalnici şi strâmbi „evanghelişti” ai unor adevăruri nălucitoare -, m-am întrebat dacă nu cumva încă o dată istoria se repetă. Nu încape îndoială că de-a lungul celor douăzeci şi cinci de ani s-a furat într-o voioşie sinonimă cu delirul: scoasă la mezat, Ţara s-a transformat într-o imensă piaţă „liberă” cu gratuităţi dirijate ori aranjate în cercuri ce pretindeau că fac politică. Ba încă una… „occidentală”. Ori „europeană”. Şi asta în ciuda verdictelor, şi acestea în calupuri abil selective, pe care chiar noii noştri comilitoni de club select, occidental se înţelege, ce soseau sub forma unor trageri de urechi nu prea străine, cel puţin în efectele lor, de ameninţările de la Stambul din secole uitate.
Delaţiunea a intrat, de-acum, în praxisul judiciar; şi nu mă refer acum la acele denunţuri, din interiorul unei grupări ticăloşite în delapidare a banului public, expertiză în uz de pe timpul romanilor, dacă nu chiar şi de mai înainte. Am în vedere acele denunţuri făcute de diverse şi, poate, răutăcioase persoane care, după ani şi ani, reclamă câte un funcţionar, deseori fără conivenţe de natură politică, şi în baza cărei reclamaţii se mobilizează ad hoc echipele de mascaţi tocmai gata de demonstraţii compilate din nu ştiu ce filmografie de succes.
Oricât de straniu pare, aproape că a dispărut proba flagrantului în favoarea denunţului promovat la nivelul unei instituţii de forţă. Un fost director e ridicat pentru o presupusă mită de care ar fi profitat cu ani în urmă. Nimeni nu neagă că s-ar fi putut chiar întâmpla aşa, însă transformată într-o practică, o astfel de procedură riscă să intre în cutuma judiciară. Nu mai spun că lejeritatea cu care se cer şi se dispun arestările ne duce cu gândul la vremuri demult apuse şi nimeni nu ia în seamă pericolul de a genera, încet-încet, dar nu şi improbabil, imaginea unui stat poliţienesc, fie şi într-o semantică mai „uşoară” a istoriei acestuia.
Când e vorba de prejudicii, sunt însă prea puţine semnale că promptitudinea e de acelaşi nivel cu iureşul trimiterii la beci. Or, dacă de bani publici e vorba, atunci prioritatea absolută, judecând în termenii unei eficienţe a actului juridic, tocmai recuperarea acelor prejudicii, ale căror cifre în sine ameţitoare, dacă se vor dovedi şi reale, ar constitui o reparaţie, de data aceasta, economică, cu un impact mult mai judicios pentru destinul naţiunii.
Mă întreb, deci, – nu ridica piatra – , nu cumva delatorii de azi converg, peste timp, cu turnătorii de ieri şi împotriva cărora o pleiadă de organizaţii şi de instituţii duc, pe drept, o furibundă campanie chiar în aceşti ani în care denunţătorii substituie probatoriile?
