Franco La Cecla e un faimos antropolog italian, profesor la diferite universităţi din ţara sa, dar şi din Franţa şi de peste Ocean, jurnalist, autor al unor iniţiative culturale, de documentare premiate şi, mai ales, al două duzini de lucrări editoriale cu tematici de o varietate deconcertantă. S-a ocupat de antropologia locuirii, de copiii abandonaţi, de imaginea copilăriei reflectată în media, de culturile televiziunii (la plural), despre procesul proastei înţelegeri ca subiect de antropologie a întâlnirii, despre surogatele de prezenţă în raportul dintre media şi viaţa cotidiană, despre frică, despre o morală a vieţii de fiecare zi etc. A întemeiat, la Londra, în 2005, ASIA (Architecture Social Impact Assessment), o agenţie menită a evalua impactul social al operelor de arhitectură şi de urbanistică.
Ultima sa carte se intitulează Despărţirea. Ritualurile părăsirii în era social network şi e consacrată unui aspect pe cât de insolit pe atât de îngrijorător şi, cu toate acestea, absent din agenda politică, sociologică şi antropologică din Europa.
Aşadar, cum ne despărţim, fie că e vorba de divorţuri, de separări ori abandonări circumstanţiale, evidenţiind dificultatea majoră, azi, a menţinerii relaţiilor sentimentale între cupluri. Punctul de plecare e, fireşte, de ordin statistic: în Europa relaţiile de iubire durează mai puţin de trei ani. La Cleca atrage atenţia mai ales asupra urmărilor, dramatice, uneori tragice, ale despărţirilor: „aspectul tragic al sfârşitului unei relaţii de iubire – notează el – constă tocmai în hăul care se crează între iubirile concrete şi metafizica iubirii eterne (şi al căsniciei fericite)…”.
El consideră că sfârşitul unei iubiri ne face necivilizaţi, cine curmă o poveste de iubire o face într-o manieră care-l face pe partener să simtă caracterul definitiv al rupturii şi să-şi dea seama că „nu e posibil să negocieze, să se plângă, să refuze”. Iar cine e părăsit cade într-un abis de jelanii, de întrebări ce nu-şi găsesc răspunsuri, îşi creează un scenariu mintal cu un spectacol de penibile banalităţi.
Există, aşadar, o cruzime nemiloasă ce îi pune laolaltă pe cei doi protagonişti desfăcuţi unul de altul: pentru amândoi e necesar ca fostul obiect de iubire să fie nu doar urât, ci şi umilit. Iar dacă în faza îndrăgostirii subzistă ritualuri aproape fixe şi strategii euforice, precum abordarea, curtarea, seducerea, în momentul despărţirii dispare orice urmă rituală; totul devine ostentaţie dezolantă şi vulgară.
Mergând pe firul unor astfel de constatări, autorul se întreabă de ce „o societate care are structuri bazate pe provizoriu în toate domeniile”, ba încă trăieşte provizoriul ca pe un belşug, ca fidelitate faţă de viaţă şi de transformările sale, nu organizează instrumente în această direcţie în privinţa vieţii sentimentale?
Cartea, ca mai toate ale acestui intelectual rafinat, dar în acelaşi timp capabil să facă inteligibile probleme dintre cele mai complicate, de antropologie, psihologie, sociologie, istorie şi teorie a artei, inclusiv a cinemaului, abundă de citate ce conferă lecturii un plus de plăcere comparabilă cu aceea generată de un roman. Însă nu în această perspectivă şi nu aspectele de psihologie „amoroasă” m-au incitat în context, ci tocmai precaritatea, adică exact acel simţ al provizoriului, al inconsistenţei şi al libertinajului, în formele sale cele mai intrigante intervenite în corpul social al lumii în care trăim.
Căci înrobiţi, cum suntem, mai mult ori mai puţin voluntar, unui sistem mediatic (tv, reţele de socializare) căzut sub tentaţia scandalosului, suntem zi de zi martori ai unui proces de transformare degradantă a unei istorii patrimoniale seculare în care dragostea, familia, prietenia urmau un set de reguli circumscrise bunei-cuviinţe şi bunului simţ. Categorii largi de tineri ori mai puţin tineri, distribuite într-o mondenitate segregată desfid cu un agresiv gust al scandalului setul unor valori străvechi ce-au susţinut umanitatea într-un echilibru de civilitate, oferă cu dezinvoltură un dispreţ al vechilor cutume. Iubirea a intrat şi ea în jocul consumismului, iar familia nu depăşeşte, mai ales în rândul vedetelor de prin toate cotloanele societăţii, forma unei afaceri ca oricare alta. Mariaje ce nu depăşesc câţiva ani, cu odrasle licitate ca la piaţă, tind să devină regulă, iar nu excepţie.
Eliberată, prostituţia s-a generalizat, infiltrată la toate palierele sociale, atingând dimensiunea unei mode. Şi când moralitatea pare a-şi fi pierdut chiar şi ultimele resturi de legitimitate, ceva din blestemul biblic sancţionând desfrâul ca pericol al pierzaniei ne instigă insidios, fără chiar a mai băga de seamă.
