Morală vs corupţie
În criza profundă pe care o traversăm de câteva săptămâni bune, ba chiar începând din clipa anunţării rezultatului scrutinului electoral din 11 decembrie trecut, cerinţele, urlate în Piaţă ori susţinute în spaţiul mediatic, n-au subsumat nici măcar accidental un obiectiv ce-a fost recunoscut şi declarat în repetate rânduri în toată perioada de după 1990: reforma clasei politice. O reformă, ce-i drept, invocată retoric de către toate formaţiunile şi de către toţi liderii lor, ba chiar asumată, cu o ipocrizie soră cu minciuna, că, în realitate, ea s-ar fi împlinit. Nu o dată, ci de mai multe ori. Mai precis, înaintea fiecărui mandat electoral şi guvernamental, în ciuda constatării, la final de mandat şi în succesiva campanie, că, de fapt, ea nu doar că nu se făcuse, ci doar mimetizată, recoafată, eventual reîntărită prin substituiri de persoane, în absenţa oricăror criterii de competenţă, de revigorare a conştiinţelor şi de schimbare a practicilor păguboase, toate înscrise în acelaşi scenariu al unei perpetue reciclări.
La marile proteste din ultimele zile, acest deziderat n-a apărut, n-a intrat pe agenda demonstranţilor decât într-o variantă particulară, la fel de nocivă dacă nu chiar mai nocivă decât ignorarea sa, a unor susţinători ai USR, o formaţiune nouă intrată în Parlament, arogându-şi, pe nişte modele europene deja eşuate şi ele între timp, o origine „civică”, dar care, chiar mai repede decât s-a putut aştepta cineva, şi-a anunţat din start o slăbiciune ce va deveni foarte repede un crud şi greu contestabil faliment. Ţinta – legitimă sau nu –, dar unică, a fost anti-PSD. Una, fireşte, fezabilă în cadrul unei democraţii, dar meschină prin eludarea voită a adevărului, şi el extrem de crud, că metehnele, inadverdenţele, erorile şi mai ales procesul reformator ale partidului contestat se regăseau în aceeaşi măsură, dacă nu chiar mai grav, şi la toate celelalte formaţiuni intrate ori nu în nouo Parlament.
Cauzele – de care nu mai vorbesc decât parţial şi cu jumătăţi de măsură – doar foarte puţini comentatori şi analişti sunt multiple şi vechi cât democraţia noastră şi statul de drept post-decembriste. Cea mai evidentă dintre cauze mi se pare a fi psihologia de caste, iar motorul care o susţine şi-o alimentează este absenţa moralei, minime, ca să preiau un epitet clasicizat, nu la un nivel pur formal şi declarativ, ci ca fundament al unei politici axate exclusiv pe performanţă şi pusă în acord cu realitatea vie şi cu condiţia cetăţenilor şi a Ţării în ansamblul ei.
Este al doilea principiu asupra căruia insista Enrico Berlinguer, fostul şef al comuniştilor italieni în interviul pe care-l indicam în articolul de ieri şi care – atenţie – în toţi cei peste aproape patruzeci de ani care au trecut de la publicarea lui şi de la decesul intervievatului s-a transformat mereu într-un fel de memento, republicat în momente de crize de care nici Italia şi nici alte state-n-au dus lipsă.
Iată ce afirma fostul lider italian în 1981:
„Chestiunea morală nu se epuizează în faptul că, existând hoţi, corupţi, escroci în înalte sfere ale politicii şi ale administraţiei, trebuie să-i scoatem la suprafaţă, trebuie să-i denunţăm şi trebuie să-i trimitem în puşcărie. Chestiunea morală (…) e totuna cu ocuparea Statului din partea partidelor aflate la guvernare şi de curentele lor, e totuna cu războiul dintre bande, totuna cu concepţia politicii şi cu metodele de guvernare ale acestora, ce trebuie pur şi simplu abandonate şi depăşite. Iată de ce celelalte partide pot încerca să fie forţe ale unei serioase reînnoiri numai şi numai dacă iau cu asalt deplin chestiunea morală mergând la cauzele sale politice. Însă ceea ce trebuie să intereseze cu adevărat este soarta Ţării. Dacă se continuă în acest mod, … democraţia riscă să fie restrânsă, nu să se lărgească şi să se întărească: riscă să se sufoce într-o mlaştină. Nu cumva a sosit momentul de a schimba şi a construi o societate care să nu mai fie o grămadă de gunoi?”
Şi, în forme de avertismente atât de actuale pentru ceea ce simţim şi trăim chiar în aceşti ani în propria noastră ţară, interlocutorul continua:
„Partidele de astăzi sunt mai ales maşini de putere şi de clientelă: scăzută ori mistificată cunoaştere a vieţii şi a problemelor societăţii şi a oamenilor, idei, idealuri, programe puţine sau vagi, sentimente şi pasiune civice zero. Gestionează interese, dintre cele mai disperate şi mai contradictorii, uneori dubioase, în orice caz fără vreun raport cu exigenţele şi nevoile umane urgente, ori compromiţându-le fără a urmări binele comun. Însăşi structura lor de organizaţie s-a conformat de-acum acestui model şi nu mai sunt organizatori ai poporului, formaţiuni care să-i promoveze maturizarea civică şi iniţiativa: sunt mai degrabă federaţii de curente, de camarile, fiecare cu un `boss` şi cu un `sub-boss`…”
În concluzie, o fi fost Enrico Berlinguer un comunist, chiar dacă în acele timpuri, urmare a asasinării adversarului său politic, nimeni altul decât şeful democrat-creştinilor, la fel de faimosul Aldo Moro, cu care reuşise să stingă, prin dialog, lunga perioadă a „anilor de plumb” ce-a marcat întregul deceniu al optulea al Italiei, pusese bazele Uniunii Europene în forma în care a evoluat până azi, însă alegaţiile sale au devenit puncte cardinale în politologia din Peninsulă şi din alte ţări ale planetei.
Cine, abandonând idiosincrazii teziste, de tipul repudierii unor personalităţi – altminteri intelectuali de marcă şi reputaţi ca atare în largi cercuri ale gândirii universale – pe motivul comunismului, şi mă refer din nou la cel occidental, aruncat într-un gol al istoriei, cu riscul de a ignora tocmai adevărul, în toată dramaticitatea sa, că l-am trăit, în locul unor diagnoze refulatoare ar merita să caute în aceste spuse ale lui Berlinguer un set de cauzalităţi ale degradării politicii autohtone. Şi poate chiar mai mult.
