Aşadar, judecătorii CCR, cu majoritate de voturi, au decis că articolul care elimină traseismul politic în Parlament, introdus în legea de revizuire a Constituţiei, este… neconstituţional. Articolul în cauză (70) stipula următoarele: „Calitatea de senator sau de deputat încetează la data demisiei din partidul politic sau formaţiunea politică din partea căreia a fost ales sau la data înscrierii acestuia într-un alt partid politic sau formaţiune politică”. Aşa cum este redactat articolul, nu are nici o legătură cu prevederea aliniatului 2 din art. 152, invocat de CCR, cel care stabileşte limitele revizuirii Constituţiei, şi care menţionează expres: „De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora”. Ce legătură poate avea o astfel de formulare cu tentativa deliberată de înşelare a votului cetăţenilor, fiindcă până la urmă asta simbolizează traseismul politic. Mandatul de parlamentar nu este definit prin Constituţie, aşa cum este definit, spre exemplu, mandatul în dreptul civil, deşi el este menţionat, nominalizat în câteva articole (art. 63, art. 69, art. 70). De asemenea, aşa cum ne încredinţează prof. univ. dr. Ioan Muraru, mandatul parlamentar nu presupune o relaţie juridică între alegător şi ales, între aceştia neexistând nici o legătură de subordonare şi nici un acord de voinţă. Este şi motivul pentru care un parlamentar care „defectează”, trecând dintr-un câmp politic în altul, printr-o tumbă ideologică, nu-şi consultă propriul electorat. Cum se defineşte un asemenea gest, decât înşelăciune? Discuţia este mai veche pe această temă. La începuturile vieţii parlamentare post-revoluţionare, regulamentele interziceau migraţia aleşilor de la un partid la altul, sub pretextul conservării identităţii politice a partidelor care reuşeau în competiţia electorală. Prin Decizia 44/1993, Curtea Constituţională a constat că un deputat are „facultatea constituţională de a adera la un grup parlamentar sau altul, în funcţie de opţiunile sale, de a se transfera de la un grup parlamentar la altul sau de a se declara independent faţă de toate grupurile parlamentare”. Ori, tocmai prevederile din Constituţie trebuie să constituie punctul de plecare în explicarea raporturilor constituţionale dintre un parlamentar şi alegătorii săi, partidul politic care l-a propulsat în Camera din care face parte. Interpretarea că parlamentarul nu are nici o răspundere juridică faţă de alegătorii din circumscripţia care l-a ales, iar raporturile sale cu alegătorii şi partidul sunt raporturi morale, dar nu juridice, este corectă. Numai că admiterea traseismului, în această logică, şi nu cea enunţată de judecătorii CCR, este infirmată de prevederea expresă aplicabilă aleşilor locali, care, în cazul trecerii la un alt partid pe durata mandatului, îşi pierd statutul. Operează atunci CCR cu un dublu standard la traseişti? Unul pentru parlamentari şi altul pentru aleşii locali? La invocarea aiuritoare a aliniatului 2 a art.152 din Constituţie „dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora” există şi o reciprocă. Pe măsură. Fiecărui drept îi corespunde o obligaţie. Şi obligaţia morală, subînţeleasă, trebuie instituită ca normă obligatorie. Pentru a pune capăt cu desăvârşire traseismului, expresie a lipsei de convingeri, a adeziunilor superficiale, nereflectate, a derutei politice. Când nu eşti situat nicăieri poţi fi oriunde. În nici o ţară a Uniunii Europene traseismul n-are formele macabre pe care le-a avut în Parlamentul României. N-ar fi deloc exclus ca o astfel de prevedere, aşa cum a fost prevăzută în legea de revizuire a Constituţiei, să fie validată de Comisia de la Veneţia, în înţelepciunea ei, taxând astfel febrilitatea – să nu-i spunem frivolitate – judecătorilor CCR, nu în cele mai bune raporturi cu logica juridică.
