Grigore Leşe a horit pe sufletul craiovenilor

0
542

Grigore Lese (5) A foto

Despre autenticitate – regăsită doar în comunităţile închise, unde lumea este profund ritualizată, despre horile care însufleţesc oamenii şi horitul ca dar spiritual, despre muzicile rurale şi urbane căzute azi în decadenţă, despre cum sunt românii şi manifestările lor „călăuzite de gura lumii”, ca şi despre anii copilăriei şi despre cea de la care a moştenit glasul – mama sa, Nastasia lu’ Paval din Fanase, despre experienţa din anii ’80 la Festivalul „Maria Tănase” şi a unor concursuri de folclor care nu încurajează întotdeauna valoarea a povestit Grigore Leşe, duminică seara, pe scena Teatrului Naţional din Craiova. Artistul a acceptat să cânte şi să vorbească într-o conferinţă atipică în cadrul Întâlnirilor „SpectActor”, prima din 2017, intitulată „Folclorul încotro?”, evenimentul având loc chiar de Ziua Culturii Naţionale. „N-am fost demult la Craiova…”, a spus invitatul chiar în deschidere, pe parcursul întâlnirii cu publicul arătându-şi de mai multe ori disponibilitatea de a susţine aici un concert. Muzicianul şi-a prezentat, cu acelaşi prilej, cărţile „Acum ştiu cine sunt. Însemnări şi aduceri aminte” (2013) şi „Horea în grumaz. Înger păzitor şi ispită” (2015), publicate la Editura Humanitas, precum şi două dintre albumele sale muzicale.

Cunoscut interpret şi mesager al creaţiei populare şi tradiţiilor româneşti, născut în satul Stoiceni din Maramureş – pe 20 februarie a.c., va împlini 63 de ani –, Grigore Leşe a absolvit Liceul de Muzică din Baia Mare, apoi Academia de Muzică din Cluj-Napoca – Facultatea de Instrumente şi Canto (fagot). Încă din anii ’90 a reprezentat România la importante evenimente internaţionale, ca un adevărat ambasador cultural. În 2003 a devenit doctor în muzică (cu teza „Horea în grumaz. Consideraţii teoretice şi practice ale interpretării genului dintr-o perspectivă stilistică”), iar din 2005 este profesor asociat de etnomuzicologie al Universităţii din Bucureşti. Pe lângă alte proiecte, este, astăzi, realizatorul emisiunii „Drumul lui Leşe”, difuzată duminica, la TVR2, sub dictonul „Veselie, nu divertisment. Muzică ţărănească, nu muzică populară. Oameni adevăraţi, nu oameni de carton”. „Din păcate, prin emisiunile prezentate de-a lungul anilor, televiziunile au creat o imagine eronată a satului, a muzicilor ţărăneşti, a ţăranilor în general. Redactorii, realizatorii, de cele mai multe ori nu au cunoscut realitatea satului românesc, nu au ştiut să o descopere şi, prin urmare, nu au prezentat-o”, explica mai demult muzicianul.

La Craiova, Grigore Leşe a revenit după mult timp, de această dată la invitaţia Teatrului Naţional „Marin Sorescu”, alăturându-se altor numeroase personalităţi din sfera culturală naţională care, în ultimii şapte ani, au conferenţiat în cadrul „Întâlnirilor SpectActor”. „Este meritul unor mari artişti ai României, pe care eu îi numesc oameni-tezaur – din această categorie rară şi restrânsă face parte invitatul nostru – că încearcă să menţină trează, pe toată durata anului, ceea ce înseamnă gândire şi spiritualitate românească. (…) Grigore Leşe, dincolo de a fi un artist hăruit şi dăruit de Dumnezeu, este un artist care performează încontinuu, asemenea unui maestru care îşi simplifică mesajul în repetate meditaţii interioare pentru a ajunge la acea simplitate pe care doar baladele şi doinele noastre autentice o pot conţine”, l-a apreciat Nicolae Coande, secretar literar al teatrului şi gazdă a „Întâlnirilor SpectActor”.

În anii ’80 a venit cu trenul personal până la Craiova, ca să participe la Festivalul „Maria Tănase”

Grigore Leşe a venit în faţa publicului craiovean mai întâi cu amintirea participării, prin anii ’80, la Festivalul „Maria Tănase”, renumit în ţară îndeosebi atunci ca rampă de lansare pentru tinerii interpreţi vocali şi instrumentişti de folclor. Îşi dorea să ajungă aici, numai că nu el a fost desemnat să reprezinte Maramureşul în concurs. «Zic: cum fac să ajung? Eram tânăr atunci, profesor la o şcoală generală dintr-o comună de munte, cu copii de păstori, care m-au făcut fericit… Din Maramureş s-au delegat patru cântăreţi. Eu nu eram printre ei. Am zis însă că trebuie să mă duc. Am luat un personal din Baia Mare, pentru că nu aveam bani, şi am venit până la Craiova. O zi şi o noapte am mers… Și am dormit în gara din Craiova. Nu eram înscris la concurs şi nu au vrut să mă primească. Dar dacă tot am umblat pe-aici două zile, la un moment dat le-a fost milă de mine. Pentru prima dată am fost pus în situaţia să nu mă arăt cum cânt, altfel nu mă înscriau! Erau vreo 120 de concurenţi şi patru seri de concurs… Între cei selectaţi a fost şi Grigore Leşe! Iar cei trimişi de aşa-zisele instituţii nu erau nici unul pe listă. Abia apoi, la microfon, în festival, a trebuit să mă arăt eu!», a povestit Leşe.

Uneori, tinerii horitori „nu cântă cu glasul lor” şi „vor să inducă în eroare juriul” la festivalurile-concurs

Grigore Lese (9) fotoVorbind în general despre concursurile de folclor, despre tinerii care aspiră la un premiu şi despre cei care îi evaluează, Grigore Leşe nu s-a ferit să facă remarci tăioase. „Ce fac horitorii tineri? Nu cântă cu glasul lor. Îşi forţează glasul în hiper-acut sau hiper-grav, imită. La prima ascultare, felul lor de a hori pare un defect vocal. Tinerii nu-şi pot stăpâni grumazul, iar după un timp răguşesc. Pentru ei, orice gâlgâit sau sughiţ reprezintă o performanţă artistică. Nimic mai fals. Horea în grumaz poate înşela pe oricine. Au fost înşelaţi Tiberiu Alexandru, Emilia Comişel, Alexandru Amzulescu şi atâţia alţii… Eu i-am înşelat prima dată! Am horit de tânăr în grumaz şi la un moment dat mi-am dat seama că am grăbit înfloritul horii. A trebuit să aştept glasul să se aşeze în mine. Dacă glasul nu se aşază în tine, horitul devine o povară, este ca o boală”, a afirmat Leşe.

Acesta crede că, atunci când „participă la aşa-numitele concursuri şi festivaluri de folclor, unii tineri vor să inducă în eroare juriul”. „Societatea este dominată de superficialitate şi de oameni abili, care vor să fie ce nu pot fi. Nu au conştiinţa valorii. Au auzit ei că ar impresiona juriul cu linii melodice străvechi, nemaiauzite, pe care oricum nu le stăpânesc şi nu le agreează. Sunt nestatornici, necumpătaţi şi egoişti cu horitul”, consideră artistul. Cine îi încurajează? În primul rând, sistemul de învăţământ artistic, comisiile de jurizare, radioul şi televiziunea. Dar mai ales societatea confuză în care cu toţii trăim, crede acesta.

„Asistăm zi de zi la aceleaşi spectacole, la aceleaşi regulamente de concurs, la acelaşi turism folcloric păgubos pentru cultura tradiţională. Există solişti care au participat de-a lungul anilor la zeci de concursuri cu aceleaşi melodii. Apoi, constată că nu au repertoriu, nu au o diplomă şi atunci se în înscriu la şcoli private, la învăţământ la distanţă, pentru a rezolva şi problema asta. Și uite-aşa cântăreţi de muzică populară titraţi, care nu ştiu solfegia, nu au o minimă cultură muzicală, se trezesc profesori, formatori de noi generaţii sau redactori şi prezentatori TV, deci formatori de opinie”, a mai spus Grigore Leşe. Consideraţiile sale asupra acestor realităţi sunt consemnate, de altfel, şi în subcapitolul „Reţetă pentru horit” din cartea „Horea în grumaz. Înger păzitor şi ispită”, care are la bază teza de doctorat a muzicologului Grigore Leşe.

carti (2)

„De ce am ales muzica tradiţională? Pentru că aici mă potrivesc cel mai bine şi aici sunt eu”

Referindu-se la drumul său, Leşe a subliniat că acesta i s-a conturat datorită faptului că s-a născut „într-un spaţiu cu toate reprezentările şi trăirile satului: joc, poveşti, zâcăli, hori”. Școala şi Academia de Muzică l-au strămutat însă în altul, diferit. „De ce am ales muzica tradiţională? Pentru că aici mă potrivesc cel mai bine şi aici sunt eu. Pentru că am moştenit glasul de la mama mea, Nastasia lu’ Paval din Fanase. Când am crescut, m-au auzit vecinii şi au zis că horesc mândru. Am crescut şi mai mare şi mi-au zis că ştiu a cânta frumos. Apoi am horit prin toate satele. Peste tot m-am dus. (…) Și am ajuns să umblu în toată lumea. Dar pentru asta mi-au trebuit 59 de ani”, a spus Leşe. „Mi-a fost foarte greu să echilibrez ce am moştenit de la mama şi ce am învăţat în Academia de Muzică. Eu m-am dus acolo să cunosc marea muzică. Cu ce mi-a dat mama, a ieşit… artisticul. Pentru că eu, când vin aici, pe scenă, trebuie să spun o poveste coerentă…”, a adăugat acesta.

Preocupat de darul şi harul horitului, ce vine din satul tradiţional de odinioară, Grigore Leşe a căutat, de-a lungul timpului, să înţeleagă… de ce horeşte omul. „Mi-am pus întrebarea asta. Și am întrebat şi oamenii. Și am întrebat 30 de ani”, spune Leşe. „De osteneala bătrânilor”, „de năcaz”, „să mă stâmpăr”, „de năduf” au fost răspunsurile primite. „Ai cântat vreodată de bucurie?”, a mai întrebat. „De bucurie n-am cântat veci!”, i s-a răspuns. „M-au pus pe gânduri răspunsurile astea. De-aia pe mine nu mă vedeţi la nuntă. (…) Eu pot să cânt un singur cântec, la plecatul miresei de-acasă”, a afirmat muzicianul, mâhnit că „în ziua de astăzi oamenii nu mai horesc, ci… lălăiesc”.

Apreciază Oltenia ca „zonă cu lăutari formidabili” şi ar vrea să susţină un concert la Craiova

Mulţumind mereu mamei pentru glas şi lui Dumnezeu pentru har, Grigore Leşe a colindat întreaga ţară în căutarea folclorului care a rămas neschilodit de „muzica populară”, costume strălucitoare şi datini inventate, în căutarea „muzicii ţărăneşti” şi a celor care o cântă fără să fie acompaniaţi de vreo orchestră sau alte artificii. A ajuns şi în Oltenia, „o zonă cu cântăreţi extraordinari şi lăutari formidabili”, după cum s-a exprimat, dar şi în Dolj, la Goicea… „unde iarba pe mormântul lui Chisăr era de 2 metri!” (n.r. – Marin Chisăr, 1912-1994, fluieraş, cimpoier şi un virtuoz interpret la caval). „N-am fost demult la Craiova…”, a spus invitatul, pe parcursul întâlnirii cu publicul arătându-şi de mai multe ori disponibilitatea de a susţine aici un concert. „Aştept o invitaţie de concert Grigore Leşe, aici, pe scena teatrului. Am spectacole şi spectacole, cu dans contemporan, cu muzicieni de primă mână… Pregătesc un material cu Damian Drăghici, cu London Orchestra, cu Peter Gabriel…”.

Pe scena Teatrului Naţional din Craiova, Grigore Leşe şi-a dat nu numai măsura muzicologului, ci şi pe cea a artistului, încurajând publicul să cânte împreună cu el, iar la final susţinând un recital. „Prin cântec putem înlătura ura. Prea mult ne urâm în ultima vreme! Ne hulim ţara, ne hulim între noi. (…) Dacă dvs. cântaţi în fiecare zi o melodie – dar să aibă taină textul! – viaţa dvs. este extraordinară”, le-a spus cu convingere artistul celor care au umplut sala TNC. „Azi puţini mai cântă din suflet, pentru că nu le mai cântă sufletul. Dar oare cum poţi cunoaşte pe cineva pe lumea asta? – După cum horile se ridică în sufletul lui”, scrie, de altfel, în cartea sa „Acum ştiu cine sunt”. De asemenea, Leşe a afirmat că „trebuie să cultivăm simplitatea”, subliniind că în ultimii ani citeşte foarte mult şi trăieşte modest. „Am pierdut contactul cu lumea simplă, cu cheile rânduielii trebuie să deschidem alte inimi”, a mai spus acesta.

***

«Am avut norocul să mă nasc în Țara Lăpuşului, acolo unde doina se cântă de când lumea, acolo unde doina se poate încă auzi când te aştepţi mai puţin, săvârşită în grumaz, cu înturnături tulburătoare şi pauze nefireşti, horită de stâmpărare în cel mai străvechi stil cunoscut la noi.

Am avut norocul să cresc cu muzica lor, să îi ascult, iar mai târziu să pot cânta, să mă identific cu horea, să n-o abandonez niciodată atunci când oamenii râdeau auzind-o, aşa stranie, aspră şi de demult, apoi să fac din promovarea ei scopul principal al vieţii mele. Străbunica Dochia din Stoiceni horea, la fel şi mama mea, Nastasia lu’ Paval din Fanase». („De dragoste, de război, de moarte, de unul singur…” – audiobook, Ed. Humanitas Multimedia, 2011)

 ***

«În ziua de astăzi, asistăm la o decadenţă a muzicilor rurale şi urbane. Ele nu mai au forţă, energie şi valoare. Se desfăşoară în formule stereotipe şi uniformizate. Libertatea de a hori nu se lasă însă învinsă de trecerea vremii. Horitul trebuie „să stâmpere”. De aceea se spune că horea nu stă în orice trup. Nu se cuibăreşte oriunde. Horitul este un dar spiritual, înseamnă inspiraţie, măiestrie, este un prilej care îţi aduce fericire şi izbândă. „Doamne, mândru-i a şti hori!” Horea te împlineşte, te face om întreg. Când vieţuim în duhul horilor, traiul de zi cu zi este bucurie. Horind, sunt şi nu sunt pe lumea asta, sunt ochiul nevăzut dintre strămoşii mei şi urmaşii mei». („Horea în grumaz. Înger păzitor şi ispită”, Ed. Humanitas, 2015)

 ***

«Oare cine a făcut horile, cântecele, pe lume? Nimeni nu poate şti. Vin din glasul păsării care îşi modulează ţipătul şi anunţă răsăritul soarelui? Din zbierătul copilului lăsat în faşă de mama lui? „Cine-o făcut horile / Are ochi ca Zorile / Și faţa ca florile”. Are dragoste. Cântecele erau plăcerea zeilor, puterea spiritului. Induceau magia, stăpâneau imaginaţia.

Lăcaşul horilor e inima de unde scânteiază şi pornesc ele în lume, dar nu se risipesc niciodată. Horile însufleţesc mulţimile, reuşesc să convingă oamenii. Horile s-au împrăştiat pe tot pământul, ele deapănă şi răsucesc destinul omului, cresc şi îmbătrânesc odată cu el». („Acum ştiu cine sunt. Însemnări şi aduceri aminte”,. Ed. Humanitas, 2013)