Până la Calafat, tot mai seducătorul şi mai nenorocosul oraş de la Dunăre, panglica de asfalt a drumului european nu spune mai nimic decât că se modernizează, conform atâtor şi atâtor mofturi sau, poftim, exigenţe. De o parte şi de alta a lui ai însă ce contempla: localităţile doljene, aşa cum sunt, răsfirate şi neavantajate de anotimp, şi câmpia, ca eternă santinelă a speranţei. Chiar timide, semnalele date privirii sunt oricum remontante, fiindcă, deşi se mai contează pe o ninsoare, cum ne tot anunţă meteorologii, cu patima iernilor de demult, n-am avut până acum o iarnă lipsită de precipitaţii. Cu rostul lor în ceea ce vorbim. Câmpia doljeană nu are pustiu, ci iluzii, pe care se reazemă atâtea şi atâtea suflete. Ea este durerea şi dragostea de mătase, niciodată declarată, emfatic, de oamenii brazdei. Poate o fi mai bine anul ăsta, se încumetă ei să creadă, deşi nu-şi duc gândul până la capăt. Plămânii câmpiei doljene respiră grâu, iar grâul e însuşi o stare de exaltare şi lege nealterată de milenii, cum îl descântă undeva marele şi regretatul Fănuş Neagu. Supărarea grâului e să nu-l iei în seamă. Să nu-l contempli acum, când nu e decât o promisiune. Fiindcă legea omului e grâul, aşa cum legea calului e iarba, iar a vinului cântecul, ne povăţuia cândva acelaşi inegalabil povestitor, şi nu doar, şi avea dreptate. El ne spunea că secolele pot să fie unul al lemnului, unul al aurului, altul al vitezei sau al nebuniei de a culege tot ce nu ne trebuie, dar mileniile vor fi mereu numai şi numai ale grâului. Adică ale bucuriei. Privind, aşadar, în tihnă firavele semănături ale toamnei, în câmpul întins şi fără hotare, nu te poţi rupe de ideea că, dacă lipseşte ceva din nebunia obsesiilor noastre cotidiene, este tocmai răspunsul la fundamentala întrebare „Cum e grâul?”. Prin părţile locului, oamenii înclină să creadă că li se leagă cumva nădejdea. Ceea ce nu e puţin lucru.
