Reîntoarcerea lui Raed Arafat

Dacă ni s-ar îngădui un pasager acces de cinism am spune că, teoretic, ambele tabere – puterea şi manifestanţii – au dreptatea lor. Puterea „atât poate”, invocând şi un nefericit context economic. Manifestanţii, ieşiţi spontan în stradă, sătui de frustrări, au, la rândul lor, o motivaţie diversificată, tapajul lor nefiind deloc o inflaţie de fleacuri. Cazul Arafat, de la care se presupune că a pornit totul, s-a consumat deja, încheindu-se cu reîntoarcerea subsecretarului de stat, demisionar, în Ministerul Sănătăţii. Nimeni nu-şi închipuia că lucrurile se vor întâmpla aşa cum s-au întâmplat. Realitatea este, ca mai întotdeauna, dincolo de scenarii. Şi dacă „strada” l-a readus în Guvern pe Raed Arafat, acum vrea altceva. Cum a clamat. Mai exact, un alt guvern. Faptul că mitingurile de protest n-au anvergură şi în multe locuri din ţară se pendulează între parastas şi cenaclu literar, n-ar trebui să-i liniştească, în primul rând, pe liderii principalului partid de guvernământ, aflându-ne într-un an electoral. Este exact ceea ce europarlamentarul PD-L Cristian Preda avertizează, susţinând necesitatea intervenţiei Guvernului în dialogul social. Întrucât „paralizia executivă poate lăsa impresia că regimul e alcătuit doar din jandarmi cu muşchi, nu din miniştri cu creier. Şi timp mult nu mai e”. Fireşte, protestele atrag atenţia guvernanţilor că lucrurile nu sunt în regulă. Patologia tăcerii a făcut loc jubilaţiei de a vocifera. E discutabil faptul că „lipseşte motivaţia clară”, cum opinează un distins politolog, din tabăra ultraconservatoare, pe blogul personal, fiindcă atâta vreme cât manifestaţiile sunt în spiritul democraţiei ele sunt utile. Oricum, demonizarea protestelor din Piaţa Universităţii, din Capitală, şi din celelalte mari oraşe ale ţării, e o mare prostie, ca să nu spunem şi o probă de ipocrizie. Credibilitatea actualei puteri este erodată la maximum şi orice demers al actualului premier, Emil Boc, nu mai are audienţă. A apela la etichetări jenante, adresate celor care au ieşit în stradă în ultimele zile, de lideri ai partidului, precum „viermi ce-şi merită soarta”, „cerşetori”, „nevrozaţi”, „anarhişti”, mai degrabă irită decât îndeamnă la resemnare. Scrie pe blogul personal politologul Vladimir Tismăneanu, mai nou într-o polemică aprinsă cu scriitorul Dorin Tudoran: „S-au comis unii paşi greşiţi. Comunicarea nu a fost ce ar fi trebuit să fie. Austeritatea, inevitabilă, dar dureroasă, generează normale nemulţumiri”. Parţial corectă evaluarea. Atunci, concluzia imediată nu este alta decât următoarea: când puterea forţează lucrurile şi îşi agresează propriii cetăţeni, prin dure măsuri de austeritate, ea nu se poate aştepta ca aceştia să o trateze cu mănuşi. Răbufnirea „oamenilor răbdători”, acţiunea acestora în stil indignados, n-are organizare clară dar, în schimb, are mesaje, de acum cunoscute. În context, rechemarea dr. Raed Arafat reprezintă o primă cedare a puterii, dar probabil insuficientă la revendicările celor din stradă, ca să nu spunem un simplu paleativ. În plus, această „reevaluare” evidenţiază un adevăr dureros, şi anume că Guvernul nu reacţionează decât atunci când este cuprins de panică. Dacă revenirea lui Raed Arafat va pune capăt sau nu şirului de manifestări, rămâne de văzut. Perspectiva e, mai degrabă, negativă.