Anul acesta, în buza lunii aprilie, din câte îmi amintesc, la Poiana Braşov, în hotelul „Piatra Mare”, sub genericul „Cunoaşterea atribuţiilor, recunoaşterea meritelor”, Asociaţia Comunelor din România (ACoR) a conferit, în cadrul unei gale festive, primarului comunei Ghidici, Constantin Tache, „diploma de excelenţă, de primar de 6 stele”, răsplătind spiritul întreprinzător şi european, în slujba comunităţii. Asta se întâmpla, cum spuneam, în primăvară şi Constantin Tache a fost singurul primar din părţile locului, gratulat cu o astfel de distincţie, pentru numărul de mandate cumulate, dar şi pentru faptul că deţinea funcţia de ales local, de la noua întemeiere a comunei, în 2004. Sub aripa altor vremuri, Ghidiciul a mai fost comună, desfiinţată în 1950, cum fusese şi în 1930. Mai deunăzi, într-o discuţie, între altele, Constantin Tache s-a confesat că întreaga comună, de la o margine la alta, pe toate arterele ei, va fi asfaltată, momentan neasfaltate mai fiind circa 2-3 km. Ştirea în sine, pentru cine nu cunoaşte comuna Ghidici, reînfininţată, cum spuneam, în 2004, n-ar fi o mare izbândă, numai că aici s-a plecat de la statutul de sat „uitat”, aparţinător Piscului Vechi, care n-avea de niciunele, pentru a se ajunge la o infrastructură de invidiat. Încât, istoria de toată ziua a noii comune, cu câştigurile ei temeinice, trebuie transcrisă într-o monografie actualizată. Şi faptul nu este de neluat în seamă. Dacă trecutul fiecărei aşezări doljene, îndeobşte, ni se înfăţişează ca un lanţ de întâmplări, mai mult sau mai puţin pitoreşti, mai mult sau mai puţin dramatice, dar oricum mărturisind o zbatere, o speranţă, îndreptându-se implicit spre un ţel, istoria recentă a Ghidiciului este plină de fapte rotunde, care aşezate capăt la capăt împlinesc o poveste, al cărei erou principal este primarul Constantin Tache, acoperit de modestie. Amintiri deslânate de trecerea anilor, dar şi destule poveşti, nu vor încăpea în noua istorie a comunei. Realmente una încărcată. Vor încăpea, negreşit, însă altele, fiindcă au fost şi cumpene. Când a priceput că dreptatea se desparte de el, departe de a se agăţa cu disperare de poalele ei, Constantin Tache a lăsat-o să se ducă, abătut, cernit la priviri, dar împăcat cu ghinionul. La Ghidici viaţa s-a aşezat cu mult timp în urmă. Vestigii din epoca fierului, scoase la iveală de arheologii Muzeului Oltenia, despre care s-au făcut menţiunile de circumstanţă la vremea respectivă, atestă acest lucru. Numele satului Ghidici apare pe la 1583 şi este pomenit de văduva banului Radu Buzescu care dă jumătate din moşia Ghidiciului, cu toţi românii şi 7 sălaşe de ţigani mânăstirii Călui, pentru pomenirea răposatului, ale cărui oseminte au fost scoase din cimitirul Străjeşti. Port la Dunăre în timpul stăpânirii austriece, Ghidiciul a contat „ca un nerv” în economia zonei. Din vechea monografie a şcolii gimnaziale, graţie strădaniei învăţătorului Firu Vasilescu, fiu al satului, se poate deduce că Ghidiciul a avut şcoală care funcţiona pe la 1868. Cu cât ne apropiem de zilele noastre realizăm că tot ceea ce se ştie despre Ghidici pare scris de o altă mână şi gândit de alte minţi. Şi dintr-o dată, fapte de dată recentă, cifre, poveşti şi întâmplări, în măsură să se susţină pe picioarele lor, cu miezul lor singular, unic, de neadăugat, trebuie reamintite obligatoriu. Echipată cu toate utilităţile (piaţă agroalimentară, magazin Profi, sediu nou de primărie, sediu reabilitat complet de şcoală gimnazială, sediu de poliţie, cămin cultural, canalizare ş.a.m.d.) Ghidiciul surprinde plăcut. Accesând prin proiecte fonduri europene, Constantin Tache a ars etapele şi a pus Ghidiciul pe harta judeţului, ca o comună prosperă, cu oameni înstăriţi şi aspiraţii europene, acolo în lunca Dunării. De dată recentă, un proiect în valoare de 2,3 mil. euro privind sursele energetice regenerabile deja aprobat, va fi materializat în scurtă vreme, cu consecinţele sale, de-a dreptul fabuloase pentru comună. În ultimii ani, Ghidiciul a atras atenţia şi prin marea ei livadă intensivă de promi fructiferi, devenită un furnizor de fructe aproape fără egal, la nivelul Doljului, despre care s-a dus vestea. De fapt, până la urmă, oamenii înşişi, aici la Ghidici, au găsit de cuvinţă că sub soarele acestei lumi se poate trăi şi altfel decât răbdători şi pasivi. Şi rodul opţiunii lor ferme face să geamă din toate încheieturile hambarele mari, la capătul unui an generos prin părţile locului, şi comuna să arate aşa cum spuneam, impresionând orice privire.
