Despre climatul sufletesc al vieţii zilnice

Cazul Diana Şoşoacă vs. Lucia Goracci, denaturat peste măsură, şi de o parte şi de cealaltă, a fost până la urmă, după cum observăm, şi un pretext pentru interminabilele conflicte interne. Care au primit o nouă combustie. N-are mare importanţă că a provocat reacţii nedorite pe scena politică de la Roma, n-are mare relevanţă că Ambasada Italiei la Bucureşti a solicitat lămuriri imediate din partea Guvernului României, n-are însemnătate nici faptul că mass-media din Peninsulă a dezvoltat, pe alocuri anacronic, toată povestea, după cum –extrem de riscant- se trece incalificabil cu vederea că reporterul RAI 1, Lucia Goracci, cu toate erorile ei de tact şi comportament, abdicări de la orice cod deontologic, este cetăţean al unei ţări prietene, de care ne leagă, fără vorbe de prisos, organic însăşi existenţa noastră. Cum putea reacţiona Guvernul României, în cazul de faţă, la o solicitare, de factura celei enunţate, decât anunţând că premierul Nicolae Ciucă este preocupat de caz, şi de altfel s-a şi scuzat pentru incidentul nedorit, de prost gust, cu senatorul Diana Şoşoacă. Ce e anacronic sau nedemn într-un asemenea gest firesc, de bună creştere dacă vreţi, de deplin respect faţă de reprezentanţii unei ţări în care lucrează, între altele, câteva milioane de români şi de care –repetăm- suntem atât de arpopiaţi afectiv şi nu numai. În temeiul căror considerente Nicolae Ciucă poate fi botezat… „Moş Teacă”, aşa cum o face, oarecum surprinzător, Codrin Ştefănescu, membru al partidului Alianţa Pentru Patrie? Ne-am pierdut iremediabil busola? „Moş Teacă”, cea mai importantă operă a lui Anton Bacalbaşa, a fost caricatura vie a unui tip de subofiţer mărginit şi limitat din armata acelei epoci. Ce l-a apucat pe politicianul, avid colecţionar de artă, cu gusturi care mergeau spre melancolii diafane, mă rog către fineţuri, să apeleze la o asemenea comparaţie? Nimic de zis. Nouă ne plac judecăţile pauşale, generalizările, incriminările la grămadă. Dar argumentarea politicianului este vicioasă, cu nuanţă pe nuanţă călcând, în variantă de rigolă, de o ireductibilă obrăznicie. Trăim din resentiment. În fine, şirul afirmaţiilor trăznite este copleşitor. O doamnă, bănuiesc distinsă, opinează că acei jurnalişti italieni ar fi intrat „abuziv” pe proprietatea Dianei Şoşoacă şi ar fi refuzat să se legitimeze, pentru a realiza un material tendenţios, menit să ostracizeze vocile antivacciniste şi să prezinte ţara noastră ca una retrogradă, incultă şi rudimentară. Să admitem că limita de demarcaţie dintre mânie şi calm, tensiune şi destindere, flotează nu rareori. Mai repede decât era de aşteptat, practic din debutul dialogului –preparat în prealabil- dintre senatorul Diana Şoşoacă şi Lucia Goracci, aerul devenise apăsător, ca deasupra unui câmp de luptă. Funciarmente, senatoarea Diana Şoşoacă e o persoană mânioasă, pentru care euforia anihilării celuilalt, replica decisivă, discreditarea, calomnia constituie o gimnastică aproape cotidiană. Diana Şoşoacă se epuizează în manevre de gherilă. Un sindrom cu tendinţă de generalizare: precipitarea spre răcnet, răbufnirea isterică, salturi spre stacojiu avem nu rareori fiecare. Căutăm justificări contextuale. Ura însă, ura constantă, tenace, devenită vocaţie cotidiană e în afara firescului. E o voluptate morbidă, o viclenie a demonilor. A face din ea, din exprimarea ei, o profesie lucrativă, un mod de viaţă, trebuie să fie cumplit. Toată povestea aceasta, cu o magnitudine aparte, nu ne-a făcut bine deloc. A redemonstrat în schimb un lucru: cearta ca mod de viaţă. Zgomotul de fond al convieţuirii noastre. Şi italienii sunt la fel. Nu încape discuţie. La un anumit palier al societăţii însă absenţa bunei cuvinţe e infinit mai gravă fiindcă atestă un viciu de structură, o malformaţie congenitală, o dizarmonie ireversibilă. Diana Şoşoacă şi-a făcut rău sieşi, imaginii proprii de politician, dar a adus prejudicii de imagine şi ţării căreia îi aparţine. Şi dacă nu înţelege asta, nu înţelege nimic pe lumea asta.