Circulă zilele astea o ştire legată de un interes al patronilor chinezi ai Slaviei Praga pentru achiziţionarea clubului Universitatea Craiova. Zvonul, provocat de prezenţa asiaticilor în Bănie cu ocazia inaugurării arenei cu amicalul Ştiinţei contra campioanei Cehiei, pare forţat. Totuşi, surprinzătoare sunt reacţiile multora dintre fanii Craiovei, care ar refuza categoric o astfel de tranzacţie pentru Universitatea. Fără a exista anumite negocieri, discutând doar ipotetic, e ciudat cum suporterii sunt chiar revoltaţi de posibilitatea „înstrăinării” Ştiinţei, chiar dacă s-ar pune problema ca acest concern asiatic să asigure un buget net superior şi să ridice clubul la un nivel de performanţă certă, aşa cum s-a întâmplat la Slavia, o echipă scoasă din mediocritate de chinezi. Fără a avea ceva grav de reproşat actualilor acţionari, o preluare a clubului de către un investitor mai puternic ar trebui să fie obiectivul tuturor fanilor, inclusiv al finanţatorilor actuali, dacă şi ei se pretind suporteri ai Ştiinţei. Situaţia este bizară, e ca şi cum fanii lui AC Milan ar fi fost reticenţi la investiţiile de peste 200 de milioane de euro ale patronilor chinezi care au preluat clubul şi ar fi insistat ca acesta să rămână în posesia lui Silvio Berlusconi, chiar dacă acesta şi-a declarat limitele în ceea ce priveşte bugetul. Paradoxal, cam aceiaşi fani ai Craiovei care refuză sau ironizează posibilitatea preluării echipei de către chinezi sunt foarte vocali în a solicita transferuri de marcă actualilor patroni şi sunt vehemenţi atunci când rezultatele nu sunt cele mai bune. O atitudine la fel de stranie s-a observat şi în conflictul Mititelu-Piţurcă, unii suporteri acuzându-l pe fostul selecţioner că vrea „să fure echipa”. N-a fost nici pe departe aşa, dar şi dacă era cazul, atunci de ce tu, suporter al unei echipe, ai fi împotriva unei preluări a clubului de către un grup mai puternic financiar şi mai profesionist? Doar pentru că te-ai obişnuit cu un anume patron sau acţionar? S-a dezoltat în Oltenia, într-o regiune pe vremuri rebelă, nesupusă, greu de stăpânit sau administrat, un adevărat cult al patronului, iar schimbarea, de orice natură, este privită cu reticenţă, chiar hulită. Lumea asociază echipa cu cel care o gestionează, continuitatea patronului este mai importantă pentru unii decât sigla, numele şi palmaresul.
În 2004, Aurelio de Laurentiis se implica în formarea unei echipe la Napoli, „pentru a exista fotbal în oraş”, în timp ce societatea pe care funcţionase echipa lui Maradona şi Careca îşi dădea duhul, intra în faliment. Oraşul Napoli a primit din partea Federaţiei Italiene un loc în Liga a III-a, iar echipa s-a numit Napoli Soccer la acea vreme. Napoletanii au venit în număr de peste 50.000 la meciurile de acasă şi au considerat că ei îi conferă identitate „noii echipe”, nu s-au cramponat de rămăşiţele societăţii lui Corbelli şi Naldi, ultimii doi patroni. Peste doi ani, s-a recuperat şi vechea denumire, SSC Napoli. Orgolioşi şi mândri, napoletanii n-au căutat nod în papură „renaşterii” clubului, din contră, atunci au fost cei mai mulţi, cei mai fierbinţi. Napoli este acum în grupele Champions League şi pe primul loc în Serie A, ţintind primul titlu de la „epoca Maradona”, dar fanii sunt într-un continuu protest faţă de Aurelio de Laurentiis, considerând că nu investeşte cât este necesar, cât ar merita o emblemă precum cea a lui Napoli, ba chiar în unele momente profită nejustificat de imaginea clubului de lângă Vezuviu. Partenopeii sunt permanent în căutarea celei mai bune soluţii pentru ei, pentru stemă, pentru oraş, şi fiindcă ei la rândul lor pun mai presus de orice pasiunea pentru echipă. Şi, cel mai important, consideră că ei, şi poate Maradona reprezintă Napoli, nu De Laurentiis, Corbelli, Ferlaino sau Naldi şi nici „copiii, copiilor” acestora. Dacă nu crezi că echipa ta merită ce este mai bun şi nu lupţi pentru asta, atunci nu eşti departe de patronii care preferă să moară cu ea în braţe sau să o aibă doar de dragul de a o conduce.
Având convingerea personală că o oferta chinezilor nu este nici pe departe reală, dacă ar exista cu adevărat un interes pentru preluarea Universităţii de către o companie potentă financiar, cu un plan de investiţii bine pus la punct şi declarat, din China, din Târgiu Jiu, Siiu, Vietnam sau de oriunde, şi nu s-ar dori şi înlesni această tranzacţie, atunci înseamnă că am rămas în aceeaşi situaţie de acum câţiva ani şi Ştiinţa n-a redevenit a Craiovei, ci s-a transformat în echipa copiilor, copiilor altcuiva.
