Despre pavăza Bisericii

Biserica Ortodoxă Română nu s-a delimitat, nici măcar timid, de acţiunea, cel puţin inabilă, a celor care au perturbat slujba de la Suhaia, judeţul Vrancea, de ziua Adormirii Maicii Domnului, sau au pus oamenii să jure pe Biblie în afara instanţelor judecătoreşti, deşi suntem un stat laic. Evenimentul în sine este cunoscut, fiindcă a fost întors pe toate feţele în dezbaterile televizate. El rămâne realmente insolit şi, surprinzător, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, părintele Constantin Stoica, s-a limitat doar la „a nu comenta astfel de subiecte”. Biserica instituţională avea îndreptăţire să enunţe un punct de vedere, fie şi firav, cum spuneam, la cele petrecute, să-şi exprime, eventual, consternarea, dacă a existat. Dacă Biserica suntem toţi, cum se spune, atunci detaşamentul de avangardă al credincioşilor, care şi-a făcut vocaţie din a se lăsa biruit de lume şi a găsi, de fiecare dată, justificări meschine, şi când e vorba de siluirea sufletelor, avea o obligaţie, să-i spunem morală. Ori, nici un mare ierarh n-a găsit nimic nepotrivit în ceea ce s-a întâmplat în ziua Sfintei Maria. Deşi aşa ceva nu s-a mai pomenit. Şi poate, atunci, ceea ce s-a văzut pe ecranele televizoarelor erau… zvonuri răutăcioase, minciuni sfruntate sau calomnii. Şi poate mergea şi o linguşire, o consimţire şi o ambalare a laşităţii în discursuri pioase despre răbdare, înţelepciune şi compromis salvator. Nu suntem cumva în faţa placidităţii unor ipocriţi? Caracterizaţi mai mult prin ceea ce omit decât prin faptul comis, liniştiţi din perspectiva „marii” morale, căci repetăm, viguroasa anestezie morală e, nu rareori, profitabilă. Lucru ştiut: o biserică infinit acomodantă, dispusă să-şi menţină privilegiile prin abilităţi de tot felul, e departe de a fi atrăgătoare. Dar nu viclenia ei ne tulbură, ci mimarea candorii, dedublarea, căderea la învoială cu mai toată lumea, deşi spiritul comunitar trăieşte deriva atomizării, taberele beligerante acum baricadându-se pe poziţii de neconciliere. Autoritatea bisericii e preponderent una morală. În consecinţă, desantul procurorilor şi poliţiştilor, care, la rândul lor, poate au credinţă, sentimentalism pietist, şi nu sunt lipsiţi de duh, pentru a-i lua la întrebări pe enoriaşii aflaţi în biserica din Suhaia, dacă au votat sau nu, trebuia repudiat. Demersul respectiv, cu rostul lui, menit să demonstreze posibila fraudare a alegerilor, a excedat, însă o linie de demarcaţie apărată de biserică şi compromisul acesteia, prin tăcere, a devenit compromiţător. Refuzând aglutinarea sufletească, în beneficiul unui front colectiv, Biserica Ortodoxă Română, nu doar prin purtătorul său de cuvânt, cât şi prin înalţii ierarhi, ne-a dovedit, încă o dată, cât de aproape este de slujitorii ei. Deşi nu mai era nevoie.