Cartea intitulată „În vecinătatea sfinţilor” (ed. Eikon – 2025), un interviu-maraton, poate prea lung şi monoton pe alocuri, al lui Tudor Nedelcea, scriitor, ani în şir, director, dar şi bibliotecar al Bibliotecii Judeţene „Alexandru şi Aristia Aman” (1974-1985), redactor şi redactor-şef la Editura Scrisul Românesc, cercetător ştiinţific la Institutul de cercetări socio-umane „C.S. Nicolăescu-Plopşor” din Craiova, acordat scriitorului Ion Munteanu, recomandat prin demersurile Asociaţiei culturale „Alexandru Macedonski”, în organizarea an de an a festivalului internaţional cu numele poetului nopţilor şi rondelurilor, manifestări omagiale de reală ţinută, e până la urmă interesantă, dacă ajungi la linia de sosire cu lectura. Este sau se vrea o evocare a Craiovei culturale, în ultimele două decenii premergătoare schimbării de la 1989 şi primele decenii care au urmat, este memorialistică pură sau destăinuirea afectuoasă a unui combatant pe tărâmul ingrat al culturii craiovene. Cartea nu este decât poate complementară, prin acordul autorilor, la „Confesiunile Sentimentale” (Ed. Sitech, 2023) a lui Petre Gigea Gorun şi „Craiova, Mon Amour”, care a avut ca autori pe Alexandru Firescu şi Constantin Gheorghiu (Scrisul Românesc – 2009), doi buni naratori. Scrisă sub forma unui interviu-fluviu, cum spuneam, intervievatorul Ion Munteanu pune întrebări cumsecade, în aşteptarea răspunsurilor, iar confesiunile intervievatului, cu destule meandre, nu-i permit o cadenţă firească şi, independent de convingerile sale, fie ele intime, acceptă jocul, deşi gestul sincerităţii nu se justifică decât dacă e dublat de o cântărire atentă a efectelor lui. Nu oricine îşi poate permite sinceritatea şi nu înaintea oricui şi nu oricând. Pot exista confesiuni autentice, răsturnări de optică, cu bună credinţă. Cartea „În vecinătatea sfinţilor” – excelentă grafica primei coperte! – nu este o operă capitală a celor doi scriitori craioveni. Adună confesiunile răvăşite ale lui Tudor Nedelcea, care ar fi vrut să aibă probabil numai prieteni în viaţă, de acelaşi calibru moral, despre nevoinţe, pasiuni, momente mai mult sau mai puţin luminoase, unele captivante, cumpene, hazarduri, erori, fiindcă dacă a fost considerat „element sănătos” şi competent pentru anumite funcţii, deţinute vremelnic, s-a văzut eliberat fără explicaţii convingătoare şi chiar marginalizat, fără a înţelege şi a vedea doar… lucrături subterane. Denunţă erorile, petele, năclăielile de cerneală fără putinţă de erată, sugerând că are multe de spus. Deţine o expertiză în opera lui Mihail Eminescu, fără îndoială şi nu excludem ca uşile de la camera bibliotecii sale să fie veşnic deschise. Îşi desfăşoară erudiţia – deloc sistematizată – fără să supere, deşi n-are vocaţie de acar pe căile scrisului, cu gândul de a trimite trenurile fără riscuri la destinaţia dorită. Evocă multe nume, extrem de multe şi pierde nu rareori firul ideii urmărite. S-a vrut mereu un actor în viaţa culturală a Craiovei, a participat la multe evenimente, a făcut din Mitropolitul Nestor Vornicescu mentorul său spiritual şi poate îndreptăţit. Rămâne încredinţat, ca nu puţini alţii, că relieful său intelectual n-a fost just evaluat. Confesiunile sale, pe alocuri de o sinceritate nepusă la îndoială, nu lămuresc, în măsura dorită, momentele învolburate trăite în viaţa culturală a Craiovei, ca de pildă, la apariţia romanului „Cearta” (1969) al prof. univ. dr. Alexandru Piru, care „a şocat şi deranjat protipendada Craiovei”. A şocat… pe dracu’. Viaţa patriarhală a Craiovei a primit un motiv de bârfă și atât. Anul 1969 era cel în care Lucian Pintilie realiza „Reconstituirea”, ecourile 68-ului revoluţionar de la Paris răzbătuseră şi în România. Condamnarea invadării Cehoslovaciei îl făcuse pe liderul de la Bucureşti vedetă internaţională. Rula „Z” pe ecrane, al lui Costa Gavras, venea la Bucureşti (şi la Craiova) Charles De Gaulle. Cântau Phoenix şi Romantic. Cartea a deranjat un prim-secretar de judeţ, Constantin Băbălău, nu cel mai idiot dintre cei perindaţi, în funcţia de lider comunist, la cârma judeţului, „speriat”, pesemne, de partenerii sentimentali ai… Graziei Maria, mireasa himerică a mai multor bărbaţi (Manea Pârvu, Titu Mândrilă, Petru Filipoiu, Radolphe Monsat, Lulu Georgescu, Ion Palmă „Ioncik”, Andrei Patriciu). Codul eticii şi echităţii comuniste încă nu apăruse. Despre presa craioveană, deşi a vegheat-o cu ochi competent, are puţine referinţe, şi acelea discutabile, în fine, în general, firul epic e subţire. Dându-şi drumul la trecut şi-a adus aminte de multe, fiindcă interviul e făcut cu încetinitorul. Destul de indiferent la ambalaj, Tudor Nedelcea evocă brutal o întâmplare „cu un ziarist înzestrat, dar prieten cu Bachus”, transferat de la cotidianul local, căruia i se desfăcuse contractul de muncă, înainte de venirea sa ca director, dar la rugămintea lui Matei Păcuraru de la acelaşi ziar local „l-ar fi reîncadrat la bibliotecă”. Gest eroic, din faţă şi… din profil. Întâmplarea este oricum mai degrabă tristă, dar şi prezentată „după ureche”, de-a dreptul şcolăreşte. „Ziaristul” la care face trimitere Tudor Nedelcea fusese şef de promoţie la Facultatea de Filologie, unul dintre favoriţii profesorului Alexandru Piru, venise la Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman” de la Căminul cultural din Morunglav (jud. Olt). Tudor Nedelcea, în funcţia avută, nu angaja şi nici nu demitea fără avizul organului de partid ierarhic superior. Trecem peste faptul că în presa locală lucrau numai… „asceţi” (formulă îndrăgită de Matei Păcuraru, la care făcea trimitere), dar Nedelcea mai ştia că respectivului i se furase carnetul de partid, pentru a i se confecţiona, pe seama unei neglijenţe, o mizerie de nedescris. Şi cu licuricii culeşi din pădure se putea face lumină. „O reclamaţie totuşi îndreptăţită”, aşa a rămas pentru Tudor Nedelcea oribila întâmplare, reamintită. Pentru astfel de fapte… te scuipi în oglindă. Ziaristul respectiv va reveni la cotidianul local, va trece după o vreme la revista „Ramuri” şi apoi la catedra de Limba italiană a Facultăţii de Litere din Craiova. Curios un fapt: Tudor Nedelcea, în câteva rânduri, reaminteşte, fără nici o inhibare, relaţiile sale destul de “profesionale” cu ofiţerul de securitate pe această linie de muncă, colonelul Ion Vâlceanu (a scris şi el, după pensionare, „Fabrica de fum”), iar despre acesta a scris Clara Mareş („Zidul de sticlă”), fiindcă s-a ocupat de… I.D. Sârbu. Pasta-i pe alocuri prea groasă, deşi interviul e făcut, cum spuneam, cu încetinitorul. Forţa de seducţie a cărţii nu o găsim în construcţia solidă, care există şi nici în amalgamul faptelor de viaţă, destul de dezordonat evocate, încât naraţiunea se încarcă din cauza deselor precizări şi devine barocă şi subiectivitatea controlată. Intervievatul îşi putea revedea manuscrisul şi lucra asupra multor construcţii logice. Fiindcă, de pildă, despre Tudor Gheorghe spune că Dumitru Popescu-Dumnezeu l-ar fi trimis în 1974 să studieze la Institutul Naţional de Folclor din Bucureşti. În volumul trei al memoriilor sale „Cronos autodevorându-se”, Dumitru Popescu-Dumnezeu lămureşte lucrurile: „I-am propus o înţelegere: teatrul să îi dea liber o jumătate de an, iar noi ministerul să-i finanţăm călătoria de studii prin ţară, asigurându-i concursul caselor de creaţie”. A fost de acord şi a bătut palma. Gheorghe Petrescu (n.r. primul secretar) ne-a pus câte un pahar în mână şi am băut aldămaşul. Am mai discutat şi despre o mai mare apropiere de profilul faimosului cobzar de altădată, inclusiv prin adoptarea cobzei înseşi – nu numai ca recuzită teatrală -, ci şi ca sonoritate instrumentală aparte. Eventual şi a caftanului…
