Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți frați și surori în Domnul,
Hristos a înviat!
„Hristos a înviat!” este salutul creștinesc și mărturisirea de credință prin care ne arătăm convingerea că Mântuitorul Iisus Hristos a înviat cu adevărat. Această credință o avem din Sfânta Evanghelie și din învățătura Bisericii, predată nouă, fie prin viu grai, fie prin cărți. În lumina Învierii trăim credința ce devine pentru noi trăire sufletească prin rugăciune și comportament creștinesc în lume. Ucenicii Domnului, spre deosebire de noi, nici nu auziseră și nici nu citiseră undeva că un om mort ar fi înviat cu propria putere. Ei au văzut trei învieri săvârșite de Învățătorul lor, Mântuitorul Iisus Hristos: a fiului văduvei din Nain, a fiicei lui Iair și a lui Lazăr. Toate erau minuni, dar niciuna nu se asemăna cu Învierea Domnului. Deși Mântuitorul le spusese în repetate rânduri că va fi dat în mâinile oamenilor, care Îl vor batjocori și Îl vor omorî, și va învia, ei nu au înțeles taina.
Domnul Hristos a înviat așa cum a promis Sfinților Săi Ucenici, după cum ne mărturisesc Sfinții Evangheliști și cum învață Biserica până astăzi. Femeile mironosițe, singurele care au crezut de la început că Domnul a înviat, au descris ucenicilor vestea dată lor de un înger care le-a arătat mormântul gol, spunându-le că Cel Viu nu mai trebuie căutat printre cei morți. Cuprinse de spaimă sfântă, dar și de bucurie duhovnicească, ele au alergat spre cetate să dea de veste ucenicilor, dar pe drum au fost întâmpinate de Însuși Domnul, pe Care L-au recunoscut și Căruia I s-au închinat. După acest moment emoționant, Domnul Iisus Hristos S-a arătat și ucenicilor Săi, de multe ori. La un moment dat a apărut Apostolilor la țărmul Mării Tiberiadei și le-a poruncit să arunce mreaja. Ei L-au ascultat și au prins mulțime mare de pești. Totul s-a petrecut la lumina zilei, așa că ucenicii și-au luat timp chiar să constate belșugul de pește. În cele din urmă, invitați de Domnul să mănânce împreună, ucenicii se uitau la El și: „niciunul nu îndrăznea să-L întrebe: cine ești Tu?, știind că Domnul este”.[1] Prin urmare, Hristos Domnul a înviat și S-a arătat tuturor celor care au crezut în El încă din noaptea Învierii. Toți cei care L-au văzut erau în priveghere, împlinire și așteptare. Toți au cunoscut bucuria nemărginită a biruinței vieții asupra morții.
Preaiubiți părinți, frați și surori,
Învierea Domnului trebuie mărturisită fără îndoială pretutindeni, pentru ca prezența lui Dumnezeu și a iubirii Sale să învingă răul și moartea. Acest lucru ne face să credem că numai Mântuitorul Hristos, Cel Viu, poate să dea sens existenței noastre și să ne facă să reluăm drumul vieții noastre mai ales atunci când suntem obosiți și triști, descurajați și lipsiți de speranță. Experiența aceasta au trăit-o cei doi ucenici ai Săi, Luca și Cleopa, care, în ziua de Paște, erau în drum de la Ierusalim spre Emaus.[2] Pe cărarea vieții lor, ei vorbeau despre Domnul Hristos, însă „fața lor era tristă”. Părăsiseră localitatea lor pentru a-L urma pe Mântuitorul și descoperiseră o nouă viață, în care iertarea și iubirea nu erau numai cuvinte, ci adevăr viu și concret. Domnul din Nazaret făcuse toate și transformase viețile lor, dar acum El era mort și totul părea fără de nădejde. Dar, dintr-o dată, ei au constatat că pe drumul lor nu mai erau singuri. Domnul Hristos Se apropiase fără de veste și mergea cu ei, dar ei aveau ochii acoperiți ca să nu-L recunoască. Desigur, au auzit zvonurile despre Învierea Sa, de fapt ei și spun: „Unele femei dintr-ale noastre ne-au uimit. Fuseseră la mormânt dis-de-dimineață și, negăsind trupul Lui, au venit spunând că au avut vedenii cu îngeri care spun că El este viu”.[3] Și, totuși, toate acestea n-au fost suficiente pentru a-i convinge, pentru că „nu L-au văzut”. Atunci, Mântuitorul, cu răbdare, „începând de la Moise și toți profeții, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la El”. Deci, Cel Înviat Se explică pe Sine Însuși din Sfintele Scripturi, oferindu-le cheia fundamentală de citire a ei. Sensul Legii, Profeților și Psalmilor dintr-o dată se deschide și devine clar în fața ochilor lor, pentru că Sfântul Duh le-a deschis mintea ca să le înțeleagă.[4] Între timp, cei doi Apostoli au ajuns în sat, probabil la casa unuia dintre ei. Străinul călător Se prefăcea „că merge mai departe”, dar apoi Se oprește pentru că ei au stăruit cu insistență: „Rămâi cu noi”. Acceptând să rămână, „pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o și le-a dat-o lor”. Mântuitorul săvârșește aceleași gesturi ca la Cina cea de Taină, când a frânt pâinea înaintea Apostolilor Săi. Concomitent cu această binecuvântare a pâinii și frângerea ei, celor doi „li s-au deschis ochii și L-au recunoscut”. Prezența Mântuitorului, mai întâi prin cuvinte, apoi cu gestul frângerii pâinii, le dă ucenicilor posibilitatea de a-L recunoaște și ei pot să simtă în mod nou ceea ce deja simțiseră mergând cu El pe cale: „Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum și ne explica Scripturile?”. Sfântul Evanghelist Luca ne prezintă prin acest episod două locuri deosebite unde Îl putem întâlni pe Cel Înviat, Care transformă viața noastră: ascultarea Cuvântului Evangheliei, în comuniune cu Domnul slavei, și binecuvântarea pâinii. Aceste lucruri sunt profund unite între ele în slujba Sfintei Liturghii, unde se citește cuvântul lui Dumnezeu și se sfințesc Cinstitele Daruri ca să devină Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos.
Preaiubiți credincioși și credincioase,
Mântuitorul Iisus Hristos, venind și făcându-Se om, nu S-a substituit în niciun fel omului, deoarece Dumnezeu, în dragostea Sa nemărginită, nu înlocuieşte legământul libertăţii umane, ci vindecă firea umană și o însănătoșește pentru ca ea, cu ajutorul harului, să ajungă la îndumnezeire. El ne-a redat astfel, prin Înomenirea Sa, posibilitatea de a ne îndeplini misiunea primită prin actul creator, redeschizându-ne calea spre îndumnezeire. Deci, făcându-Se „Calea, Adevărul şi Viaţa”[5], El ne-a primit în dragostea Sa și ne-a oferit harul Său ca să devenim copii ai Tatălui ceresc în veșnicie. Când a spus ucenicilor Săi: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, El a subliniat și mai profund acest adevăr că este Calea care ne duce spre viața veşnică și fericită. De asemenea, El este Adevărul credinței noastre, mai presus de ceea ce cunoaştem din lumea trecătoare. Tot Domnul Hristos este şi Cel Ce ne oferă Viaţă adevărată, care este bucuria comuniunii cu Tatăl Cel ceresc în veșnicie. Fără El n-am avea nicio speranță într-o viaţă adevărată şi nemuritoare. Așadar, numai crezând în El cu adevărat și primindu-L ca pe Fiul Tatălui, mărturisim neîndoielnic pe Cel din Care este El şi cunoaştem şi primim pe Dumnezeu ca Tată al nostru.
Dar, pentru a ne deschide calea spre această „nouă viață”, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel Care a murit pe Cruce și S-a pogorât întru cele mai de jos ale pământului, a sfărâmat porțile iadului și a înviat biruitor din mormânt. În această acțiune, El a înviat cu Sine pe Adam și tot neamul omenesc. Sfânta Evanghelie ne-a anunțat cu putere că viața oamenilor are pentru Dumnezeu o valoare supremă. Ea ne propovăduiește că patimile și întristările, Crucea și Golgota, nu au ultimul cuvânt. Deși Biserica noastră pune Sfânta Cruce în centrul cinstirii, ea însă nu este ultimul eveniment care să determine orientarea vieții noastre. Înțelesul fundamental al Crucii este nedespărțit de Înviere, Crucea este cale către deplinătatea credinței noastre. Pe această bază, noi, ortodocșii, exclamăm: „Iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea!”. Mai adăugăm la aceasta că înseși slujbele din Săptămâna Patimilor sunt petrecute în Lumina Învierii, care este „izbăvitoare de întristare”. Deci, pentru noi, ortodocșii, a trăi experiența Crucii și a Învierii înseamnă a fi împotriva lăudăroșeniei omului contemporan secularizat, rob al rațiunii fără Dumnezeu, individualist și preocupat numai de păcate. Adevăratul credincios este pătruns de trăirea Învierii purtătoare de strălucire, primind lumină din Lumina cea neînserată, mulţumitor pentru toate, purtând pe cele de sus, având deja arvuna şi asigurarea împlinirii făgăduințelor dumnezeieşti. Tocmai pentru aceasta noi exclamăm în Biserică: „Hristos a înviat!”, rugându-ne ca Domnul, Care a pătimit, a fost îngropat şi a înviat, să lumineze inimile, gândurile şi întreaga noastră viaţă.
Dreptmăritori creștini,
Femeile credincioase Domnului au adus arome la mormânt, dar se temeau că nu vor putea răsturna piatra mare care era pusă la intrarea în mormânt. Drumul acelor femei este și drumul nostru; se aseamănă cu drumul mântuirii, pe care-l parcurgem în viața noastră. Pe el uneori pare că totul se întrerupe brusc din cauza unei pietre de mormânt. Însă astăzi, de ziua Învierii Domnului, descoperim cu bucurie că drumul nostru nu este zadarnic, că nu se blochează în fața unei pietre de mormânt. Înseși cuvintele îngerului sunt relevante, ele zguduie femeile și schimbă istoria: „De ce-L căutați pe Cel Viu printre cei morți?”[6] De ce credeți că totul este inutil, că nimeni nu poate da la o parte pietrele voastre? De ce cedați în fața resemnării sau a eșecului? Paștele, fraților și surorilor, este sărbătoarea înlăturării piedicilor din viața noastră. Dumnezeu, Cel Care a înviat din morți, înlătură pietrele cele mai dure, de care se lovesc speranțele și așteptările noastre. Istoria umanității nu se termină în fața unei pietre de mormânt, pentru că descoperă astăzi „piatra cea vie”[7]: pe Mântuitorul Iisus Hristos înviat. Noi, ca Biserică, suntem întemeiați pe El și, chiar și atunci când ne descurajăm, când suntem tentați să judecăm totul pe baza insucceselor noastre, El vine să răstoarne dezamăgirile noastre. În această noapte de Înviere fiecare este chemat să regăsească în Mântuitorul Cel Viu pe Cel Care înlătură din inima noastră pietrele cele mai grele. Dar care este piatra de înlăturat, cum se numește această piatră? Adesea, piatra care împiedică speranța este piatra descurajării. Când își face loc în sufletul nostru ideea că totul ne merge rău și că greutățile nu se mai sfârșesc niciodată, resemnați ajungem să credem că moartea este mai tare decât viața și cădem într-o descurajare nesănătoasă. Astfel, punând piatră peste piatră, construim înăuntrul nostru un monument al insatisfacției, un mormânt al speranței. Mai departe, plângându-ne de viață, facem viața noastră dependentă de plângeri și de boală spirituală. În felul acesta se strecoară în noi un soi de psihologie a mormântului: fiecare lucru se termină acolo, fără speranța de a ieși viu. Ca vindecare la această suferință, îngerul ne dă medicamentul Paștelui: De ce-L căutați pe Cel Viu printre cei morți? Domnul nu locuiește în înfrângere și resemnare. A înviat, nu este acolo; nu-L căuta acolo unde nu-L vei găsi niciodată: nu este Dumnezeul celor morți, ci al celor vii.[8] Deci, iubiților, nu îngropați speranța în moarte, că Mântuitorul Iisus Hristos a înviat!
Există și o a doua piatră care adesea pecetluiește inima noastră: este piatra păcatului. Păcatul ademenește, promite lucruri ușoare și imediate, bunăstare și succes, dar, după aceea, lasă în suflet singurătate și moarte. Păcatul înseamnă a căuta viața printre cei morți, sensul vieții în lucrurile care trec. Prin urmare, frații mei: „De ce căutăm pe Cel Viu printre cei morți? De ce nu ne decidem să părăsim păcatul care, ca piatra grea și rece la deschizătura inimii, împiedică lumina divină să intre în sufletul nostru? De ce nu punem pe Mântuitorul Hristos, Lumina adevărată, înaintea banilor, orgoliului și plăcerilor vieții acesteia pământești? De ce nu spunem cu tărie ispitelor diavolești că nu trăim pentru ele, ci pentru Stăpânul vieții, Care a înviat sufletele noastre?
Dar, pentru a lupta împotriva acestor obstacole ale vieții, să ne aducem aminte tot de femeile mironosițe. Acestea, în fața mormântului Mântuitorului, rămân „cuprinse de spaimă” și cu „fața plecată spre pământ”.[9] Nu au curajul să-și ridice privirea spre mormântul dătător de viață. Și de câte ori ni se întâmplă și nouă: preferăm să rămânem ghemuiți în limitele noastre, să ne cuibărim în fricile noastre. Este straniu: dar de ce facem aceasta? Adesea pentru că în închidere și în tristețe noi suntem vinovați, pentru că este mai ușor să rămânem singuri în camerele întunecate ale inimii decât să ne deschidem Domnului prin spovedanie și pocăință. Și, totuși, numai El ne ridică, dându-ne iertare și vindecare. Cineva spunea cu înțelepciune: „Dacă vrei să cunoști cât ești de înalt, ridică-te în picioare”. Deci, Domnul ne cheamă să ne ridicăm, să înviem cu El din mormântul temerii și al deznădejdii, să privim în sus și să credem că suntem făcuți pentru cer, nu pentru pământ. Așadar, de ce să căutăm pe Dumnezeu Cel Viu printre cei morți?
Iubiți frați și surori în Domnul,
Prin Sărbătoarea Învierii Sale, Dumnezeu ne cere să privim viața așa cum o privește El, Care vede mereu în fiecare dintre noi o bogăție nemăsurată de frumusețe și lumină. Pe cei păcătoși îi vede ca pe niște copii ai Săi care s-au depărtat de El; pe cei morți în fărădelegi îi vede ca pe frații Săi pe care-i învie din deznădejde și suferință. Așadar, să nu ne temem de El, ci să venim la El în Biserica Sa. Domnul ne iubește, chiar dacă viața noastră este păcătoasă. Și, atunci când ne e frică, să știm că El este lângă noi și ne ajută. La Paști El ne arată cât de mult ne prețuiește, că S-a dat pe Sine la moarte pentru noi ca noi să fim vii. Pe Cruce, El a purtat în întregime durerea noastră, trăind abandonarea, moartea și iadul nostru ca noi să ieșim de acolo biruitori. Înviind din mormânt El ne spune: „Nu ești singur, ai încredere în Mine!”. Deci, să ne ridicăm cu El ca să serbăm și noi Paștile, adică trecerea din moarte la comuniunea în iubire cu Tatăl, de la dezolare la mângâiere, de la frică la încredere. Să nu rămânem înfricoșați și temători, să privim la Mântuitorul Iisus Hristos Cel înviat: privirea Sa ne insuflă speranță, pentru că ne spune că suntem mereu iubiți și că în ciuda păcatelor noastre iubirea Sa nu se schimbă.
Vă îndemnăm, așadar, să reînnoiți credința în Mântuitorul nostru venind la Biserică, spovedindu-vă și împărtășindu-vă cu Sfintele Taine. Domnul nostru Iisus Hristos este o Persoană vie Care așteaptă să stăm de vorbă cu El în rugăciune și să ne împărtășim cu Trupul și Sângele Lui. Să iubim cu toată inima și tot sufletul pe Mântuitorul Hristos și pe frații și surorile noastre.
Vă dorim ca Sfintele Sărbători de Paşte să vă aducă tuturor pace şi bucurie, sănătate şi mântuire, adresându-vă totodată salutul pascal: Hristos a înviat!
Al vostru către Hristos Domnul rugător şi de tot binele doritor,
† Dr. Irineu
Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei
