Re-lecturi: Camus şi „Judecătorul penitent (I)

0
99

Camus ACititor împătimit, ba chiar pătimaş, în adolescenţă şi, apoi, în anii nelipsiţi totuşi de o anume instigatoare boemă, mi-am făcut din lectură un fel de habitudine cumva maladivă şi sunt tot mai convins că fără această îndeletnicire existenţa mea ar fi fost cu totul alta. Şi mă întreb de la o vreme, prins la mijloc în vaierul unei lumi, cea din prezentul imediat, în care mă regăsesc cu o dificultate aproape inclasificabilă, dacă nu cumva avântul tehnologic mediatic şi nu numai, cu transformările sale bulversante, prin noutate şi mai ales prin viteza ce le însoţeşte, nu va sfârşi cumva între limitele unei nou, insolit, „analfabetism”. Evident, de o altă portanţă şi o altă fizionomie.

Aşa se face că, poate dintr-un impuls de conservare – cu un abia perceptibil suport defensiv -, m-am trezit aservit în ultimii ani re-lecturii: a cărţilor marilor clasici ori ale celor care m-au marcat, la întâiile, îndepărtatele întâlniri, dându-mi, abia de curând, seama că, în realitate, orice re-citire devine un act nu doar restaurator, ci reînnoitor, scoţând din paginile îngălbenite alte semnificaţii şi dând naştere la alte trăiri, deseori oferind, aproape miraculos, soluţii şi chei de înţelegere ale unora dintre cele mai insidioase controverse din realităţile ce ne iscodesc sub ochii noştri.

Recitând, vara trecută, opera (aproape toată) a lui Albert Camus, descopăr, dincolo de ecoul influenţelor lor de la primele lecturi pe la sfârşitul anilor ’60, soluţii rezolutive la unele dintre confruntările dilematice de pe scena politică, socială şi morală la care asistăm azi. Şi oricât de curios ar părea, când e vorba de mari autori, geniali, precum Camus, lăsându-i deoparte pe cei eternizaţi în Panteonul universal (Dante, Shakespeare, Dostoievski, Proust, ori Eminescu, Caragiale, Rebreanu, Camil Petrescu, Marin Preda, cei din urmă cu voia unor detractori ai lor), nu capodoperele canonizate oferă surprizele incitante, ci acele scrieri considerate, aleatoriu, drept… marginale.

Într-o astfel de perspectivă, opera în re-citirea căreia am regăsit răspunsuri imbatabile la ampla criză prin care trece umanitatea şi, încă şi mai precis, la ultimele dezbateri, mai ales din domeniul justiţiei, de la noi, este „povestirea” (atributul e al autorului) intitulată „Căderea” („La Chute”), publicată în 1956, cu doar un an înaintea desemnării Nobelului şi, mai mult, considerată ultima sa operă de ficţiune.

S-a spus şi s-a scris despre această scriere construită ca un lung monolog al unui fost magistrat parizian (de fapt, fost avocat al unor cauze „pierdute”, dedicat dezinteresat şi idealistic celor fără apărare şi, deci, fără şansa la o justiţie dreaptă), auto-exilat în Amsterdamul încă de pe atunci cosmopolit, că, în esenţă, ar reprezenta parabola unei capcane – sensul ascuns al căderii paradisiace în cheie gnostică – din care nu se mai poate ieşi.

Succint, trama acestei povestiri cu un evident caracter romanesc e o nesfârşită mea culpa, ori, în termeni ceva mai difuzi, proces de conştiinţă a acelui fost avocat parizian de succes, cu o reputaţie neştirbită în sferele înalte ale unei societăţi egale cu cea în care convieţuim azi, a cărei carieră şi al cărui destin individual cad, se prăbuşesc într-un fel de autodafè (un „kamikaze” într-o ordine morală sub semnul acelui absurd din care autorul îşi făcuse deja obsesia sa de asalt literar şi filosofic).

Incitant e chiar resortul atât al autoxilării (abandon în aparenţă de o banalitate stridentă) şi anume strigătul disperat, răsunător de pe un pod al Senei, al unei tinere, abia întrezărite de avocatul în trecere, într-o seară târzie şi  ploioasă, pe care, înregistrându-l minuţios, îl ignoră, văzându-şi nepăsător de drumul său spre casă. Se presupune, fără a se spune direct, că strigătul era preludiul unei sinucideri, iar mobilul declanşator al consecinţelor dramatice în conştiinţa martorului e absenţa unei intervenţii ce-ar fi putut salva acea viaţă, ei bine, anonimă.

Fostul avocat din high life-ul parizian îşi livrează acum mărturisirile sale convivului imaginar în calitatea auto-asumată de… judecător penitent:

Dacă vă interesează, înainte de a veni aici eram avocat, Acum sunt judecător penitent”, declară el la un moment dat. Mărturisirile sale, interferate de exemple, cazuri, întâmplări evocate cu o acurateţe alcătuind un fel de „dosar al vinovăţiei”, sunt, într-o ordine, spre a spune astfel, juridică, şi mărturii, depoziţii, auto-denunţuri.

Şi tocmai în această ordine, re-lectura camusiană capătă şi resuscită restul de moralitate – şi de demnitate – din noi dacă o raportăm şi o distribuim în miezul acestei acute, vechi şi deopotrivă noi crize ce-a inundat spaţiul mediatic, public şi, fireşte, până în vârful spectral al politichiei autohtone. Căci îmi e cu neputinţă să mă întreb cum de lipseşte, în întinsul perimetru (uneori, cu statut de „turmă”) al justiţiei noastre, tocmai judecătorul, în accepţia sa mai largă de magistrat, penitent când, în realitate, protagonistul tipic e cel al impenitentului?