Cine a urmărit cu atenţie ultimul summit UE, a cărui ordine de zi a fost bulversată de tentativa franco-germană de la Minsk menită a pune capăt vărsării de sânge din Estul Ucrainei, a ratat prilejul unei evaluări atente a subiectului „Grecia” ce urma să fie – şi în parte a şi fost – subiectul major al discuţiilor. Chiar şi aşa, prezenţa întâia oară într-o astfel de reuniune la vârf a noului premier elen, Alexis Tzipras, a sfârşit prin a potenţa ambiguitate la un nivel decizional aşteptat decât delimitarea unor poziţii clare în privinţa cazuisticii pe care o reprezintă. Calm, afişând o stăpânire de sine ca simptom al unei fermităţi dublate de asumarea până la capăt a politicii sale disidente în context infra-european, a fost salutat, cu o decenţă diplomatică, de „greii” intransigenţi şi cu o camaraderie cvasi-fraternă de către omologul său italian, alături de care a şi luat loc în plenul summit-ului.
Dincolo de aceste aspecte de suprafaţă, dar şi de linia controverselor ce-au urmat în perspectiva şanselor de reuşită ale propunerilor guvernului său privind asanarea crizei profunde ce macină din temelii Grecia, mai rezonante au fost marile manifestări de susţinere ce-au urmat, imediat, nu doar în Grecia, ci şi în alte capitale şi oraşe europene, materializate prin ample manifestări de stradă. La Roma, ca să nu mai vorbim de Madrid, dar şi la Paris, zeci de mii de persoane au organizat mitinguri în care, sub semnul susţinerii noului guvern grec, s-a conturat încă o dată refuzul politicii neoliberiste pan-europene şi, mai cu seamă, a austerităţii ce-a lovit din plin statele din Sud şi pe cele nou-venite.
Chiar dacă n-au lipsit din disputa ultimilor ani nici economişti şi de gânditori de marcă, îndeosebi din chiar sânul puterilor forte ale Uniunii (Germania, Franţa, Anglia), care au criticat cu argumente solide această „ordine” proastă a politicii economice, glasul străzii n-a avut, cu excepţia mişcării „indignaţilor” spanioli, nici coerenţa şi nici rezonanţa pe care, poate, ar fi meritat-o. Ce se va întâmpla în viitorul apropiat – plecând de la soluţia Atena – vom trăi şi vom vedea.
Dar o privire mai în detaliile societăţii de azi a Greciei merită din plin examinarea unor realităţi ce-ar trebui să incite la reexaminări de profunzime la nivelul organismelor UE.
În fond, în Grecia, dezastrul a început prin deteriorarea mediului economic supus unui „joc” cu dublă impedanţă: împrumuturi exorbitante prin intermediul celebrei Troika care, departe de a fi rezolvat ceva, n-au făcut decât să acutizeze dezastrul; au urmat disiparea veniturilor, prin tăieri şi reduceri, disponibilizări în masă, abandonarea intervenţiei statului în educaţie şi sănătate, umilirea pensionarilor, toate cu consecinţe nefaste asupra vieţii cotidiane. Noul premier a repetat, inclusiv la Bruxelles, că împrumuturile cu scadenţe la… ordinul Troikăi nu numai că n-au rezolvat nimic, ci au generat un mecanism de îndatorare şi mai mare, dând naştere unui cerc vicios.
Dar care ar fi soluţiile noii politici elene a lui Tzipras şi a guvernului său? În plan social, grecii par a reveni la vechi tradiţii, pe care n-au de ce să le subsumeze, aşa cum pronostichează nişte falşi profeţi ai neo-liberismului, ca marxiste; ori… socialiste. Ei susţin că reinventează Istoria prin resuscitarea tradiţiilor.
Spre exemplu, într-un reportaj în Atena realizat de jurnaliştii unui săptămânal milanez, sunt evocate câteva dintre iniţiativele în mişcare: reînfiinţarea sistemului de ajutor reciproc, apariţia cantinelor pentru nevoiaşi, ambulatorii medicale gratuite şi farmacii „populare”, reîntoarcerea la meşteşuguri aducătoare de venituri minime, dar garantate, cooperative socio-lucrătoare pentru şomeri, fabrici recuperate din ruina proastelor înstrăinări, sisteme de autogestiune în mai toate domeniile sociale curente. Şi, fireşte, refuzul programului de privatizări masive deja angajat de guvernele anterioare cu organismele ce-au impus austeritatea.
Fireşte, nimeni nu-şi îngăduie un pronostic clar al succesului ori insuccesului unei politici ce nu-i lipsită, în bine ori în rău, de un spirit de aventură. „Doctrinar” vorbind, dacă mai este cazul în prezentul deja alunecând bezmetic spre un mâine aproape misterios, grecii revendică un principiu tot mai ignorat şi care ţine de abc-ul democraţiei pe care ei înşişi au inventat-o: acela al participării cetăţeanului la deciziile care-l privesc direct şi al căror obiect a devenit, ocultându-i-se rolul încă şi mai important de subiect.
Altfel spus, o întoarcere în agorà, locul antic în care Socrate îşi educa propriii concitadini cu metoda „moşitului”. O experienţă – şi o metodă – de care ne-am lăsat deposedaţi cu o nepăsare ce-a făcut posibilă revenirea în forţă a unui capitalism nemilos, gregar şi, pe deasupra, extrem de păgubos.
