Invocăm denumirea de „Cămin cultural”, existent în fiecare din localităţile Doljului, doar cu ocazia găzduirii de către acesta a unor diverse evenimente de natură culturală, artistică, cetăţenească, politică ş.a.m.d., nu puţini fiind convinşi că existenţa lor se datorează unei epoci recente, pentru mulţi revolută, ceea ce este total greşit. În monumentala sa lucrare „Carol al II-lea al României, un Rege controversat” (Ed. Print, Oneşti, 2021), elaborată de istoricul de reală anvergură intelectuală, Narcis Dorin Ion, directorul general al Muzeului Naţional „Peleş” (5 volume ce însumează peste 2.000 de pagini, în condiţii grafice de excepţie, fotografii superbe, paginaţie inteligentă, strategie vizuală eficientă) aflăm că principele moştenitor Carol a încurajat, prin Fundaţia Culturală ce-i purta numele înfiinţarea în satele României a câte unui Cămin cultural. Făcând un bilanţ al acestui demers de emancipare culturală împlinit, în timpul domniei Regelui Carol al II-lea, Petru Comarnescu (critic literar, eseist, critic de artă, unul dintre fondatorii revistei interbelice „Criterion”, alături de Mircea Vulcănescu) sublinia că „la începutul anului 1934 nu existau decât 419 Cămine culturale, pe când 4 ani mai târziu numărul lor s-a ridicat la 2034 şi acesta a crescut până ce fiecare localitate rurală îşi avea Căminul său”. Fundaţia Culturală „Principele Carol” va edita, ne încredinţează istoricul Narcis Dorin Ion, pentru educarea conducerii Căminelor culturale două publicaţii: „Căminul cultural” şi „Cartea Căminului cultural”. La 19 mai 1934, Carol al II-lea sublinia că „prin întărirea Căminelor culturale săteşti, adică prin întărirea ultimilor organizaţiuni, aş putea zice, de tutelă morală asupra satului, ne apropiem de scopul dorit, ridicarea atât a individului cât şi a comunităţii”. Într-un articol intitulat „Idei călăuzitoare pentru munca culturală la sate”, publicat în revista „Căminul cultural” din noiembrie 1934, Dimitrie Gusti sublinia că „această nouă instituţie în sate, alături de şcoli, biserică, primărie, are menirea de a ajuta şi întregi. Căminul cultural este un lăcaş de înfrăţire în care oamenii îşi dau mâna şi lucrează laolaltă pentru interesele obşteşti, pe deasupra tuturor acţiunilor ce-i despart şi învrăjbesc”. Elogiind această instituţie de cultură din mediul rural, Dimitrie Gusti o considera o şcoală a tineretului ieşit din şcoala primară, a gospodarilor şi gospodinelor de toate vârstele. La 14 mai 1935 acelaşi Dimitrie Gusti, în cadrul unei conferinţe susţinută la radio, despre „problema cărţii” evidenţia rolul major al Căminelor culturale în propagarea cărţii la sate. Atât de implicat în dezvoltarea satului românesc, sociologul venea cu propuneri concrete, în acest sens, referitoare la crearea de librării săteşti care să ajute la răspândirea cărţii. Chiar menţiona 34 de asemenea librării în Oltenia, 65 în Muntenia, 20 în Dobrogea, 64 în Moldova, 29 în Basarabia, 4 în Bucovina, 12 în Transilvania, 5 în Banat, 2 în Crişana. La împlinirea a 5 ani de domnie Carol al II-lea participa la 8 iunie 1935 la primul congres al Căminelor culturale, al Fundaţiei sale, desfăşurat la Ateneul Român, moment de mare satisfacţie, apreciat de suveran ca „semnul credinţei şi avântului nostru pentru o operă pe care am întreprins-o cu toţii laolaltă”. Regele a excplicat „activiştilor culturali”, prezenţi la Bucureşti, concepţia sa privind culturalizarea satelor. Al doilea congres al Căminelor culturale a avut loc la Teatrul Naţional din Bucureşti la 7 iunie 1936, fiind asociat cu „serbările restauraţiei”, moment festiv de mare importanţă pentru Carol al II-lea care a şi declarat că are „marea bucurie de a vedea că această operă care a izvorât dintr-un gând curat şi adâncă dragoste pentru poporul meu a izbutit pe deplin”. În al 9-lea an al domniei sale, la ceas aniversar, în 6 iunie 1939, Carol al II-lea participa la congresul Căminelor culturale şi al şcolilor ţărăneşti, primul organizat după apariţia legii serviciului social, la care au asistat Armand Călinescu, şeful guvernului, alături de alţi miniştrii. Era un moment de bilanţ, dar şi de aducere aminte asupra începuturilor mişcării culturale la sate. Evident că de-a lungul anilor, activitatea Căminelor culturale s-a diversificat, sediile acestora au fost reabilitate sau construite de la fundaţie. Despre activitatea lor actuală, aflate sub tutela primăriilor, observaţiile diferă pe o plajă întinsă. Oricât de controversat a fost principele Carol al II-lea, încă din adolescenţă, prin gesturile repetate de a renunţa, de dragul unor pasiuni ce l-au făcut celebru, la dreptul de succesiune la tronul României, nu poate fi scos din istoria României, cel puţin pentru faptele sale culturale. Posteritatea nu a fost deloc clementă cu suveranul, care i-a combătut pe legionari, după ce aceştia i-au asasinat doi prim-miniştrii, s-a lăsat manipulat de partenera sa de viaţă, care s-a temut lucid atât de Germania cât şi de Rusia sovietică, faţă de care propunea relaţii „corecte, chiar politicoase, dar nu amicale”, el fiind Regele care a asistat neputincios la dezmembrarea ţării sale, deşi fusese capabil să descifreze Europa de după Versailles, cum o probează în însemnările sale braziliene de după 1945.
