Termenul „mafie” cu toate derivatele sale a pătruns demult şi nestingherit în discursul public mai de pretutindeni. Explicaţia trebuie căutată într-un anumit gen de literatură şi îndeosebi într-u filon al filmografiei, mai întâi în America, de unde s-a răspândit în forme diverse, deseori fără vreo relaţie cu un fenomen a cărui istorie a rămas în umbră, din necunoaştere ori poate chiar din nevoia de a subsuma orice act de conivenţă între criminalitate şi corupţie.
S-a ajuns până în punctul în care, nu cu mult timp în urmă, chiar un fost şef de stat – Traian Băsescu – să denunţe ceea ce domnia sa consideră a fi un „stat mafiot”, cel în care vieţuim de câţiva ani şi pe care, cu ori fără intenţie, l-ar fi generat. O astfel de definiţie, dincolo de gravitatea sa intrinsecă asupra căreia nu mai avem nici luciditatea şi nici disponibilitatea să ne aplecăm, ar trebui amendată cel puţin din perspectiva unei investigaţii cât de cât verificabilă.
Cel mai acut şi mai imperios amendament ar fi acela că, în conformitate cu istoricul însuşi al unui fenomen ce depăşeşte, în realităţile sale socio-juridice, o vârstă biseculară, un „stat mafiot” ca atare n-a existat şi nici nu poate exista. Întâi de toate, fiindcă nu trebuie confundate defectări la nivelul unor instituţii – şi ele prezente decât lumea – cu statul însuşi, oricare ar fi acesta.
Iată de ce, consider că o minimă evocare a istoriei înseşi a mafiei, aşa cum a apărut şi a evoluat ea şi despre care s-au scris sute de studii, e binevenită, chiar şi într-o formă extrem de sumară.
Istoriografi mai recenţi indică drept moment al apariţiei fenomenului în Italia – mai exact în Sicilia – după 1812, odată cu abolirea sistemului feudal, când anumite clanuri, ca în povestea „haiduciei” noastre, s-au organizat în ideea de a pune mâna pe părţi ale latifundiarilor care trăiau departe de locurile în care li se aflau averile.
Însă prima menţiune a termenului de mafioţi s-a ivit, la Palermo, prin 1854, în ambianţa unor puşcăriaşi care, din interior, şi-au creat reţele în afară spre a controla cămătăria şi taxe de protecţie pentru familiile lor. Evenimentul avea să îmbrace forma unei comedii, cu titlul „Mafioţii de la Vicaria”, publicată şi jucată pe la începutul anilor 1860. De acolo încoace, terminologia s-a impus şi a început să desemneze pe cei care, deja organizaţi în brigăzi executorii, se dădeau la răpiri de persoane, la sechestre de bunuri şi la delapidări, deja cu complicităţi vaste, în arii mai mult ori mai puţin întinse. Complici urmau să devină inclusiv unii dintre latifundiari dispuşi să colaboreze, cu informaţii şi nu numai, cu intenţia de a-şi salva pielea şi o parte din averile moştenite. Cum s-ar spune, haiducie în toată regula.
Abia pe la începuturile mişcărilor sindicale, la finele anilor 80 din secolul al XIX-lea, s-au ivit şi primele tentative populare contra acestor organizaţii ilegale, mai întâi în zone izolate, apoi în întreaga Sicilie, însă ale aveau să fie răpuse cu concursul noii burghezii şi a rămăşiţelor din vechea clasă feudală,
Astfel încât vechile obiceiuri s-au reinstalat şi, ulterior, odată cu preluarea puterii politice de către fasciştii mussolinieni, lucrurile au căpătat o nouă formă prin ceea ce avea să se numească până astăzi implicarea politicului în fenomenul mafiot. După debarcarea aliaţilor în Sicilia, la sfârşitul celui De-al Doilea Război Mondial, s-au creat condiţiile unei democraţii populare cu legislaţii adecvate şi posibilitatea luptei contra organizaţiilor de tip mafiot care, în treacăt fie spus, se extinseră între timp în toată Calabria şi în regiunea Campana, cu punctul central la Napoli, unde persistă şi astăzi nuclee dintre cele mai puternice.
Fireşte, valurile de emigrări ale sudiştilor pe continentul american a dus cu el şi o parte, semnificativă, a capilor mafioţi care aveau să creeze divizii noi ale unei organizaţii a căror istorie a mai bine cunoscută chiar decât cea din Italia.
Ceea ce doresc să subliniez este ambiguitatea termenului mafiot folosit la noi în mod generalizat pentru orice răufăcător, ajungându-se, aşa cum anticipam, până la afirmaţia nefericită a lui Traian Băsescu de a vorbi de un „stat mafiot”. În fapt, nu există şi nici nu poate exista un astfel de stat, chiar dacă există şi pot exista instituţii ale sale infiltrate de răufăcători, mai mult ori mai puţin organizaţi în structuri de reţele. O astfel de anatemă, pe cât de inusuală în exprimarea unui fost şef de stat, poate avea consecinţe mai periculoase decât putem crede la prima vedere. În primul rând că nu e admisibil, aşa cum de altfel au încercat câteva voci mai lucide să separe lucrurile, ca un fenomen, chiar dacă nu atât prea izolat, să fie pus în cârca întregului sistem statal.
Nu doar că, politic vorbind, e o eroare greu pardonabilă, însă generează o nesiguranţă care, la nivelul unei naţiuni, poate deveni o bombă cu efect de lungă durată. Răufăcători au fost mereu şi nu vor dispărea, probabil niciodată, cu totul, Nu toţi pot fi însă calificaţi ca „mafioţi”, în chiar semantica istorică a termenului. Ceea ce mi se pare că, măcar la nivelul discursului public ce ne bântuie în ultimele săptămâni, disocierile acestea ar fi mai mult decât necesare.
