Am tot scris în ultima vreme despre limitele democraţiei, evidenţiind dificultăţile, uneori veritabile capcane, în care se găseşte în acele momente delicate în care politicul, subjugat unor constrângeri partinice, nu rezistă tentaţiei de a interpreta aleatoriu o voinţă electorală. Este şi motivul pentru care se tot vorbeşte în rândul unor politologi dar şi a unor personalităţi din lumea politicului, din SUA şi până în ţările din Europa, despre nevoia unei schimbări de paradigmă, în care e repus în funcţiune conceptul de democraţie participativă.
Nu voi intra în miezul acestei dezbateri în contextul crizei declanşate, la noi, în urma scrutinului electoral de duminica trecută. Notând, totuşi, că părţile distribuite deja pe două fronturi de luptă acerbă (un „război” sinucigaş pentru viitorul imediat al societăţii româneşti, aşa cum nu prididesc să se susţină de pe mai multe flancuri) probează cu prisosinţă teza că locul unei soluţii pragmatice e substituit de activarea unor orgolii deseori infantile făcând din vot un pretext şi nu o responsabilă bază de discuţie.
De aceea, mă voi referi în cele ce urmează la două crize întâmplate în spaţiul european comunitar, ambele subsumate unui vot popular dar care, ca soluţii, se situează la poluri opuse.
În 4 decembrie, deci cu o duminică înaintea alegerilor parlamentare de la noi, italienii au fost chemaţi şi ei la vot, la un referendum menit să modifice o prevedere constituţională. Iniţiativa a fost a guvernului în funcţiune condus de premierul şi şeful Partidului Democrat, Matteo Renzi, care şi-a asumat, ce-i drept spre finalul campaniei electorale, riscul de a conferi scrutinului o valoare de plebiscit. Şi a pierdut, fiindcă 61 la sută din cei circa 19 milioane de concitadini, aliniaţi frontului NU susţinut de un larg grup de forţe politice dintre cele mai diferite şi chiar de pe poziţii politice totalmente diverse, au respins, aşadar, categoric, opţiunea iniţiatorilor.
În mod cât se poate de firesc, Matteo Renzi şi-a anunţat, seara târziu, demisia sa şi a executivului pe care l-a condus timp de aproape 3 ani, după care s-a declanşat criza a cărei soluţie s-a mutat în mâinile preşedintelui Mattarella. Cum câteva formaţiuni din cele mai gălăgioase au pledat pentru alegeri anticipate imediate, însă din cauza celor două legi electorale discordante, pentru cele două camere ale Parlamentului, preşedintele a ales calea consultărilor imediate, propunând, cum s-a dovedit firesc, formarea unui guvern însărcinat cu revizuirea legilor respective şi, abia apoi, în decurs de săptămâni ori luni, să se meargă la vot.
Ilustrativ e faptul că preşedintele, fidel prevederilor constituţionale, a însărcinat tot partidul premierului demisionat cu o propunere de guvern, în baza majorităţii din Parlament pe care n-a pierdut-o. Şi, astfel, guvernul propus de PD-ul lui Renzi a fost agreat de instituţia parlamentară şi trimis în faţa Parlamentului spre a fi investit. Lucru care s-a şi întâmplat, iar criza s-a rezolvat în doar patru zile.
Revenind la situaţia noastră, ceea ce frapează şi ne particularizează – din păcate iarăşi în spaţiul unei democraţii „originale” – e un şir de poziţionări şi de interpretări, care mai de care mai inedite şi mai insolite – în care tronează, în absenţa oricăror raţiuni şi lucidităţi benefice pentru Ţară, mai vechi şi mai noi orgolii, de partid şi, deopotrivă, de persoane. Grav e că atât preşedinţia, cât şi partidele, par a aborda rezultatul votului de duminica trecută într-o hermeneutică cu un pronunţat caracter pro domo, cu interese care, oricum am judeca, sfârşesc prin a arunca în deriziune voinţa electoratului. Şi nu e prima dată când, în numele unei democraţii emfatizate mai mult la nivel retoric, mecanismul însuşi al statului de drept devine o banală anexă a jocurilor de culise cu o miză exclusiv politicianistă.
Să ne mai întrebăm de care parte se află interesul naţional atât de invocat şi evocat în campania electorală, chiar aşa de anemică şi de fadă cum a fost?
