„Omul ăsta s-a întâlnit cu toate mărimile lumii şi el îşi pierde vremea cu noi!”, ar fi spus, într-o împrejurare, T., soţia bunului său prieten profesor şi scriitor, tot timişorean, Livius Ciocârlie. Deloc departe de adevăr afirmaţia, dacă stăm să ne gândim numai la toţi aceia pe care Ioan Holender i-a cunoscut în timpul celor aproape 19 ani în care a condus Opera din Viena, având cel mai lung mandat de director din istoria acestei instituţii.
Ieri, Ioan Holender „şi-a pierdut vremea” şi cu craiovenii, cărora le-a mărturisit că este pentru prima dată când ajunge nu în acest oraş, ci în Oltenia. Le-a vorbit despre plecarea din ţară, „de nevoie”, în 1959, despre viaţa şi activitatea sa în capitala muzicii, despre cultură, în general, şi metehnele ei în România şi despre Festivalul Internaţional „George Enescu” de la Bucureşti, în special, al cărui director artistic a fost din 2005 până la ediţia de anul acesta, când a anunţat că se retrage din funcţie, în locul său fiind numit dirijorul rus Vladimir Jurowski. „Teatrul, opera şi concertele simfonice au fost lumina mea lăuntrică”, a afirmat Ioan Holender în faţa publicului craiovean.
Cu prilejul conferinţei susţinute în cadrul „Întâlnirilor SpectActor” de la Teatrul Naţional „Marin Sorescu”, invitatul şi-a prezentat şi două cărţi: „Spuse, trăite, dorite. Amintiri” (Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2011) şi «Festivalul „George Enescu” în era Holender» (Editura Operei Naţionale Bucureşti, 2015).
Personalitate de prim rang a muzicii şi culturii europene, Ioan Holender a fost prezentat de managerul Naționalului craiovean, Mircea Cornișteanu, ca „unul dintre românii care a reușit la cel mai înalt nivel în afara granițelor României și unul dintre puținii români care n-a uitat de unde a pornit și care se reîntoarce cât poate de des în țara sa”. Pe de altă parte, moderatorul „Întâlnirilor SpectActor”, Nicolae Coande, l-a apreciat ca pe „un ambasador extraordinar al românității”. Acesta s-a referit și la misiunea asumată de Holender la Opera vieneză – imediat după moartea prietenului său, directorul Eberhard Waechter – vreme de 19 ani. „La 2 aprilie 1992 era învestit cu această extraordinară funcție și prelua conducerea Vienna Volksoper și Wiener Staatsoper, cu un buget de 80 de milioane de euro, cu 2.000 de angajați și cu grija de a face să intre în sală, în fiecare zi, 3.000 de spectatori, plătitori de bilete”.
„Am plecat din România la 24 de ani, pentru a supraviețui”
Cu modestie în aprecierea propriei cariere, subtil nu de puține ori în exprimare și însoțindu-se pe alocuri de umor, Ioan Holender s-a „lansat” în tema conferinței, „Opera și teatrul dramatic”, pornind de la anii formării sale la Timișoara și, apoi, părăsirii României, în ianuarie 1959, urmându-și mama care avea părinții la Viena. „Când eu am plecat din țară, la 24 de ani, n-am plecat cu ideea de a ajunge ceea ce am ajuns. Am plecat pentru a supraviețui. A fost singurul motiv. N-am dorit să plec, ci am fost nevoit, pentru că n-a mai fost nici o alternativă de existență în România mea, pe care am iubit-o când am plecat și iubirea aceasta mi-a rămas până astăzi”, a afirmat Holender.
Provenind dintr-o familie burgheză a cărei fabrică și casă au fost naţionalizate în 1948, tânărul Ioan Holender a reușit, în ciuda „originii sociale nesănătoase”, să se înscrie la Politehnică, după ce anterior urmase Școala Medie-Tehnică de Energie Electrică. A studiat doar trei ani, pentru că, în 1956, pe când era în anul al treilea, a participat la mişcările studenţeşti din oraş favorabile Revoluţiei Maghiare. În urma unui discurs de solidarizare cu revoluţionarii unguri a fost arestat, apoi eliberat şi, în cele din urmă, exmatriculat din cauza unor „grave abateri de la morala proletară”. Exmatriculat însă din toate instituțiile de învățământ superior din țară! A fost dat afară inclusiv din postul de antrenor de tenis pe care îl avea, acesta fiind sportul său preferat, pe care îl practică și astăzi, la 80 de ani.
I s-a „prezis” că va deveni tenor. Nu s-a întâmplat așa…
«Năzuințele spre teatru și spere operă n-au existat în tinerețea mea. Am fost atras de teatru târziu, cam pe la 15-16 ani. Din întâmplare am ajuns la un spectacol de operetă, „Casa cu trei fete”, după Schubert, care m-a distrat. Mi-a plăcut, dar nu într-atât cât să am dorința de a mă reîntoarce. Când, mai târziu, tatăl meu m-a dus la „Traviata”, m-a impresionat foarte mult – muzica, cântul, scena, decorul, povestea. Spectacolele de operă erau toate, pe vremea aceea, cântate în limba română», a povestit Ioan Holender, mărturisind că, mai apoi, prezența sa la reprezentații a fost una constantă. Mai ales că era o perioadă în care Timișoara nu ducea lipsă de celebre spectacole şi mari figuri de artişti.
Pasiunea sa pentru operă a crescut, ajungând că cânte acasă cunoscute arii, astfel că, într-o zi, mama l-a dus pe tânărul Holi – cum îi mai spun și astăzi prietenii – la singurul profesor de canto din oraș, Sigismund Wiener, care i-a „prezis” că va deveni tenor. Nu s-a întâmplat așa… „Am ajuns la Viena preocupat mai curând să supraviețuiesc decât cu gândul la o viață adevărată”, mărturisește în volumul „Spuse, trăite, dorite. Amintiri”. Impactul cu marea capitală, cu lumea occidentală a fost resimțit din plin de tânărul care până atunci nu parcursese prea mari distanțe de Timișoara. A încercat să-și continue studiile de inginerie mecanică, „dar mi-am dat imediat seama că, în sistemul universitar de aici, avea să-mi fie imposibil”. Când, după audiția susținută la Conservatorul orașului Viena, a fost nu doar admis, ci i s-a acordat și o bursă Hugo Breitner, a fost de-a dreptul fericit.
„N-am fost nici așa de bun cum spun unii, nici așa de rău cum zic alții”
A intrat în contact cu lumea muzicală austriacă mai întâi ca bariton, însă Viena și ceea ce se petrecea la Staatsoper erau îndepărtate. Ușile i s-au deschis mai târziu, ca impresar, când nume sonore, precum Ileana Cotrubaș și Ludovic Spiess, au urcat pe scena aceste prestigioase instituții. Sub directoratul lui Eberhard Waechter, în 1988, era numit secretar general al Operei vieneze, iar după moartea subită acestuia, devenea el însuși director. Avea 52 de ani. A condus-o în perioada 1 aprilie 1992 – 30 august 2010, iar simultan, timp de patru ani, a administrat şi Vienna Volksoper. N-au lipsit nici criticile că promovează aici atâția artiști din țara sa natală, nici suspiciunile că un român a ajuns la conducerea celei mai reprezentative instituții de cultură a Vienei, mândria Austriei.
„Am fost suportat în postura de director al acestei instituții o perioadă mai lungă decât oricare din înaintașii mei. Asta nu înseamnă că sunt mai bun sau mai de calitate decât au fost ei. În linia înaintașilor mei sunt nume extraordinare în artă, mari dirijori și compozitori, ca Gustav Mahler sau Herbert von Karajan. Eu n-am fost și nu sunt nici compozitor, nici dirijor. S-au mai schimbat puțin și îndatoririle unui director de teatru, care eu consider că este suficient dacă conduce instituția și caută să creeze posibilitățile cele mai bune, optime, pentru artiștii care recreează creații”, a declarat, ieri, Ioan Holender. „N-am fost nici așa de bun cum spun unii, nici așa de rău cum zic alții”, a conchis acesta.
Un brand național fără o sală de spectacol adecvată
A condus nu numai destinele Operei din Viena, ci, pe parcursul a șapte ediții, și pe cele ale Festivalului Internațional „George Enescu”, pe care îl consideră a fi „cea mai importantă manifestare culturală muzicală din țară”. „Din păcate…”, adaugă Holender, explicând că „diferența dintre cum este finanțată cultura în România, în comparație cu festivalul, este extrem de mare”. Reluând ideea exprimată chiar în deschiderea unei ediții a evenimentului din anii trecuți, domnia sa a atras atenția că în București nu există un spațiu adecvat pentru spectacole de mare anvergură. „Este un lucru pozitiv că festivalul are posibilitatea de a se desfășura în felul în care se desfășoară, cu toată tragedia faptului că în toată Țara Românească nu s-a reușit să se construiască o sală măcar decentă, apropiată de cerințele unui popor iubitor de artă. Sala Palatului, cu înfățișarea și acustica sa, arată diferența enormă între ceea ce s-a făcut înainte și ce se face acum”.
Întâlniri la nivel înalt nu atât de eficiente, cât… amuzante!
Pe cât de amuzante în aparență, pe atât de triste în esență au fost referirile lui Ioan Holender la întâlnirile pe care le-a avut cu președinții României, în anii în care a fost director artistic al Festivalului Internațional „George Enescu”, știut fiind faptul că evenimentul are loc sub Înaltul Patronaj al acestora. «Ar trebui ca ei să aibă ceva de spus, așa că eu am mers la întâlniri pentru schimbul de idei. Ori schimbul acesta foarte mult nu m-a ajutat. Constantinescu și Iliescu au avut, într-adevăr, un interes intelectual pentru ceea ce se întâmpla. Cu Băsescu a fost mai mult hazlie toată povestea. L-am rugat să vină la deschidere. „Da’ ăla vine?” m-a întrebat. „Cine?”, zic. „Păi, ăsta, Tăriceanu!”. În fine, a venit, condiționat ca „ăla” să nu vină. „Ăla” n-a venit… În loja aceea cu 70 de locuri n-au stat decât el cu soția, iar sala era arhiplină. A fost așa de penibil… Erau bilete care s-ar mai fi putut vinde. (…) La ultima ediție care s-a desfășurat cât a fost președinte a venit la „Oedip”. La final mi-a spus. „Mă așteptam la și mai rău!”. A fost sincer…», a povestit Ioan Holender.
***
Conferința din cadrul „Întâlnirilor Spectactor” i-a prilejuit referiri și la „bugetele indecente” ale Operelor din România, care se află „pe muchie de existență”. După o carieră în instituții de spectacol din întreaga lume, Ioan Holender consideră că „singurul căruia îi ești dator este publicul”, care plătește impozite, dar și biletul pentru spectacol. „Din cultură nu trebuie să iasă bani. Din cultură le dai oamenilor bucurie, spiritualitate, speranță. Nici școlile nu aduc bani, dar prin ele oamenii devin școliți. Cultura costă și nu aduce bani. Și e bine așa, zic eu…”, a mai declarat domnia sa. Povestea unei vieți care surprinde prin simplitatea spunerii, ca și prin morala ei, a fost aplaudată, la final, la scenă deschisă de craiovenii veniți la întâlnirea duminicală.
«În cercul înalt al marilor directori de operă din întreaga lume, Holender trece drept unul dintre cei mai seroși experți, lucru dovedit și de șirul impresionant al celor care au pășit pe scena Staatsoper și al celor care au fost descoperiți și lansați aici. A primit de cinci ori titlul de doctor honoris causa, Marea Medalie de Merit a Republicii Austria, este Officier De L’Ordre des Arts et des Lettres și a fost decorat cu cel mai înalt ordin al statului român, „Steaua României”. Este membru de onoare al Staatsoper și Volksoper din Viena, purtător al Medaliei de Aur Franz Schalk decernată de Wiener Philharmoniker, al Ordinului de Merit în Aur al Republicii Italia, al Ordinului Soarelui Răsare al Japoniei și cetățean de onoare al Timișoarei». („Spuse, trăite, dorite. Amintiri”, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2011)
