A început un nou an şcolar. Mai exact zis, un nou vechi an: fiindcă, dincolo de promisiuni, repetate în aceeaşi retorică ostentativă de două decenii şi ceva, şcoala e domeniul în care crizele, odată intrate, sunt greu de asanat; căci ele îşi continuă răvăşirea, imune la elanuri „reformiste” care, departe de a le perturba, nu fac decât să le potenţeze.
Fără îndoială, într-o lume pornită într-o rapidă şi continuă schimbare, nici şcoala nu mai e ce-a fost. Şubrezite înseşi temeliile ei, sub impactul iureşului globalizării, şcoala s-a transformat structural. Singura constanţă ce i-a mai rămas este, din păcate, poziţia de cenuşăreasă într-o societate în care accesul la învăţătură e tot mai confundat cu posesiunea unei diplome. Mai mult, ca într-o competiţie de divizie sătească, s-a încetăţenit goana după diplome. Cu cât mai multe, cu atât mai bine. Eventual, câteva masterate şi, apoi, doctorate, în aceeaşi greu definibilă debandadă evocând spectrul unei afaceri de la colţul străzii. Oricât de paradoxal ar părea, vinovăţia pentru astfel de oneroase tranzacţii nu sunt neapărat protagoniştii lor, ci un sistem, din nenorocire nu doar autohton, ci legitimat la nivel internaţional şi tot cu argumentul rătutitor al „reformei”.
Astăzi însă, cu gândul la generaţiile de tineri şi, mai ales, la prichindeii treziţi cu noaptea în cap, şfichiuiţi nevoie mare, pe care fragilitatea lor încă îngerească îi scapă, într-un fel, şi de emoţii transferate părinţilor şi bunicilor, să lăsăm deoparte orice resentiment.
Iar din zestrea nostalgiei să păstrăm doar tonusul acelei bucurii a reîntâlnirii cu şcoala în care încă spumegă, suverană, emoţia învăluită în voalul dorinţei de a păşi pe calea cunoaşterii ca unic miracol al condiţiei noastre umane.
Căci, în rezervoarele sale, rămase la fel de miraculos neîntinate de crize şi de turpitudini politicianiste, şcoala încă îşi mai găseşte nebănuite resurse care îi reconfirmă un statut de prioritate supravieţuind în ciuda atâtor malefice experimente.
