Mark Gittenstein, de neînţeles

0
322

Nici un ambasador străin la Bucureşti nu şi-a forţat atât de mult şi, nu rareori, inabil, atribuţiile, aşa cum sunt ele prevăzute în Convenţia de la Viena, din 1961, privind relaţiile diplomatice, precum domnul Mark Gittenstein, trimisul SUA în România. Ultimele sale gesturi de partizanat evident contravin realmente obligaţiilor exprese de abţinere pe care un ambasador le are, de a nu lua poziţii publice, în nici o împrejurare, în ţara în care este acreditat. Domnul Mark Gittenstein are şansa de a-şi îndeplini mandatul într-o ţară pro-americană şi prietenă trainică. Sentimentul acesta este covârşitor, mult mai resimţit decât în alte ţări europene, unele chiar membre NATO. Parteneriatul strategic e solid şi dincolo de orice ambiguitate. Anul trecut, excelenţa sa Henry Mark Gittenstein a tras de urechi Curtea Constituţională pentru o decizie definitivă, irevocabilă şi obligatorie. La numai două săptămâni, cu prilejul zilei naţionale a SUA, a recidivat cu afirmaţia conform căreia „cel mai bun prieten pe care SUA îl au în România este Mircea Geoană”, pe atunci preşedinte al Senatului şi personalitate marcantă a opoziţiei, fost contracandidat al lui Traian Băsescu în cursa pentru alegerile prezidenţiale. O serie de declaraţii din ultima vreme au părut din nou suspecte. Chiar dacă într-un comunicat remis recent presei se spunea: „(…) Curtea Constituţională trebuie lăsată să ia o decizie bazată pe principii, în mod independent, fără nici un amestec din afară”. Corectă afirmaţie, pe fond. Numai că deunăzi, nici nu a apucat să plece din ţară Philip Gordon, asistentul secretarului de stat Hillary Clinton, şi imediat s-a dezlănţuit o vânătoare a alegătorilor de la referendumul din 29 iulie de către procurorii Parchetul General de pe lângă ICCJ şi cei ai DNA. La Suraia, în Vrancea, potrivit presei, s-a mers în biserică pentru a-i ancheta pe enoriaşi în legătură cu bănuitul vot multiplu, slujba preoţilor de Sfânta Maria fiind întreruptă. Ce să mai creadă oamenii aceia simpli despre „aportul” ambasadorului Mark Gittenstein în această poveste? A fost sau nu domnia sa de acord cu aşa ceva? Locuitorii din Piatra Olt şi alte localităţi luate la puricat n-au citit „Despre democraţie în America”, a lui Alexis de Tocqueville, care în 1935 spunea că judecătorii nu se substituie nici puterii executive, nici celei legislative. Dar nu există eveniment politic în care să nu se audă invocată autoritatea judecătorului. Alegerea ca preşedinte al SUA, în noiembrie 2008, a lui Barack Obama, a fost primită de români, între alţii, cu o mărturisită satisfacţie, încât nu puţini l-au considerat şi „preşedintele lor”. Iar în cartea acestuia, fost senator, avocat şi profesor universitar, cu mari şanse la adjudecarea unui nou mandat, „Îndrăzneala de a spera” (Ed. Rao, 2008), despre gândirea lui politică, deloc partizană, se spune aşa undeva la pagina 326: „(…) Propria noastră experienţă ne spune că aceste ultime două libertăţi – libertatea de a nu suferi de sărăcie şi libertatea de a nu se teme – sunt indispensabile pentru a le avea pe celelalte (…)”. Aşadar, „libertatea de a nu se teme” era considerată de Barack Obama ca o aspiraţie de bază, care defineşte, între altele, o viaţă decentă pentru noi toţi. Nu ştim dacă mister Mark Gittenstein l-a citit pe Barack Obama. Dar e posibil să nu înţeleagă pe deplin, lucru firesc, psihologia românilor, din care 8,5 milioane au ieşit la vot, şi-au exprimat opţiunea, aşa cum o făcuseră şi în urmă cu aproape 60 de zile, la alegerile locale. E cu neputinţă ca Mark Gittenstein să nu poată decripta adevărul în gesturile lor.