Abia revenit de la Curtea de Argeş, după cele şase zile şi nopţi de întâlniri şi de dezbateri cu şi despre poezie la care au participat aproape şaizeci de scriitori din peste 40 de ţări din toată lumea, mărturisesc că mă aflu încă sub impactul benefic al unei manifestări ce mi-a depăşit aşteptările. Ştiam, oarecum vag, despre această iniţiativă a poeţilor argeşeni Dumitru M. Ion şi Carolina Ilica, scriitori cu vechi state în promovarea valorilor noastre literare şi culturale îndeosebi în ambianţa, atât de competitivă a vechii Iugoslavii şi, în special, a Macedoniei şi a capitalei sale, Skopjie, fără a oculta prestigiosul Premiu de la Struga considerat cu decenii în urmă cel mai important din Europa. La fel de vag aflasem despre iniţiativa creării, de aceiaşi sârguincioşi amfitrioni, unei Fundaţii şi a unei Academii sub genericul ambiţios Orient-Occident, însă nu reuşeam să-i conturez nici profilul şi cu atât mai puţin miza şi amploarea întreprinderii asumând – cum am putut abia acum constata – un insolit gust al temerităţii.
Aseară târziu, în Sala Basarabilor a Muzeului municipal din localitate, s-a desfăşurat mitingul poetic final integrat inspirat şi organic ceremoniei acordării premiilor actualei ediţii, a 18-a. Festivitatea a fost prefaţată de două manifestări aparent diverse, dar subsumate actului cultural cu substrat istoric şi poetic: lansarea unor volume de versuri ale unora dintre participanţi, cel al columbienei Bella Clara Ventura, mexicană de mulţi ani, prin… adopţie, ca şi al poetului clujean Mircea Petean, după care a avut loc vizitarea Mânăstirii Princiare, ctitorie a lui Neagoe Basarab, acolo unde oaspeţii au putut lua act de cele mai importante şi aurorale momente ale istoriei românilor. Frumuseţea locului, arhitectura originală, atipică, într-un fel ce încă ne mai poate insolita şi pe noi, a construcţiei în care reverberează, poetic şi mitic, legenda Maşterului Manole, dar în care se odihnesc şi rămăşiţele marilor regi şi regine ale României, de la Carol I la Carol al II-lea, nu puteau să nu impresioneze pe oaspeţii de peste mări şi ţări. Mulţi dintre ei mi-au mărturisit, cu emoţii abia camuflate sub pagoda unor experienţe de oameni maturi şi peregrini prin multe şi glorioase zone ale lumii, dar şi cu un strop de jenă salvată de sinceritatea gestului, că nimic din ceea ce ştiau despre România nu le puteau anticipa uimirea de la faţa locului. Hasan Erkek, excepţional poet şi cărturar turc, informat în mai cunoscutele şi jalonatele culturi ale Occidentului, avea să-mi declare o stare a sa de justificată ambiguitate: ştia oarecum într-o anume direcţie ceva despre istoria confruntărilor străbunilor noştri, ai săi şi ai mei, însă imaginea acestor vestigii culturale cu rezonanţe ale unei istorii captivante în pliurile sale intime, nici nu le putea imagina.
Mai aproape de noi, prin vecinătate geografică dar şi prin destin istoric – al neamurilor –, poetul sârb rezident de mulţi ani în Canada, Radomir Baturan, nu şi-a ascuns orgoliul de a regăsi, în detaliile arhitecturii şi al iconografiei celebrei mănăstiri urmele propriilor săi înaintaşi, călugări, feţe bisericeşti şi pictori de fresce, după cum îmi propunea un fel de confruntare paralelă în decelarea similitudinilor şi diferenţelor dintre variantele mitului manolian în culturile noastre populare.
În finalul vizitei de la Palatul arhiepiscopal din localitate, în sala ce poartă numele legendarului meşter Manole, a avut loc ceremonia învestirii cu titlul de membru al Academiei Orient-Occident a poetului şi savantului irakian Khazal Almajidi, de câţiva ani şi el auto-expatriat, în Olanda, unde ocupă o catedră de istorie a artei şi a religiilor la o prestigioasă universitate.
A urmat, aşa cum anticipam, ceremonia premiilor pe care le voi enunţa mai jos, urmând să revin ulterior cu detalii asupra laureaţilor. Astfel, au fost declaraţi câştigători, de un juriu alcătuit din Carolina Ilica, criticul craiovean Ovidiu Ghidirmic şi profesorul şi jurnalistul argeşean Mihai Golescu, următorii poeţi: Ricardo Rubio (Argentina), Nicole Laurent Catrice (Franţa), Erling Kittelsen (Norvegia), Marian Ramentol (Spania), Gillian Bickley (Ţara Galilor). Cele două premii importante, Premiul European de Poezie şi Premiul Naţional de Poezie, au revenit canadianului Jonathan Locke Hart şi, respectiv, clujeanului Mircea Petean.
O manifestare amplă, fascinantă în diversitatea agendei sale, cu momente emoţionante ale unor schimburi de impresii şi ale confruntării, fertile, între culturi pe cât de diferite în structurile lor organice, pe atât de apropiate sub imperiul actului creator uman, traversând şi unind coduri lingvistice, mentalităţi aparent diverse, dar revalidate şi în fermentul prieteniei şi al fraternizării prin mijlocirea poeziei. Deviza – şi genericul acestei ediţii – avea să legitimeze deplin fervoarea manifestărilor derulate într-o densitate ce n-a cunoscut, oricât de paradoxal ar părea, oboseala şi rutina: Elogiul frumuseţii. Frumuseţea omului, a limbilor scăpate deluviului babelian, a geniului creativ al atâtor seminţii şi, nu în ultimul rând, a acestor meleaguri în care mustesc, peste veacuri, semnele fondatoare ale României şi ale culturii sale.
