Aşa îşi intitula, prin august 1973, tableta săptămânală, tonică şi mult savurată, regretatul Geo Bogza, amintindu-şi de titlul unui capitol din „Ţara de piatră”. Era vorba acolo de minerii din munţii Apuseni, de terifianta lor trudă, de tot ce se întâmplă sub pământ în căutarea zăcămintelor de aur. Era vorba de întuneric şi suferinţă, obsesiv era vorba de aşa ceva. Fiindcă după ce aurul era extras, cu o neînchipuită trudă, zăcământul rămânea secătuit pentru veşnicie. Dar vorba care a pus stăpânire pe mintea sa, „aur, aur”, i-a fost provocată de un lan nesfârşit de grâu, la ceasul secerişului, legănat în bătaia uşoară a vântului. Totul era galben, un galben cald, solar, dând sentimentul unei uriaşe bogăţii. Aici, în câmpia, dar şi în zona colinară a Doljului, aurul e strâns în fiecare an, dar zăcământul fabulos se arată a fi inepuizabil. E ceasul important, sună toaca pământului, al celei mai importante munci agricole: strângerea grâului. Paradoxal, fiindcă trăim într-o lume sucită, tocmai această fundamentală lucrare pentru viaţa noastră trece neluată în seamă, ca o dovadă a atrofierii sensibilităţii la faptele vieţii cotidiene, pe care doar selectiv le mai comentăm. Grâul, cum am mai spus, face demult parte din sufletul şi conştiinţa noastră şi dintotdeauna i-a vindecat pe plămăduitorii lui de tristeţe şi oboseală. Dintr-o margine în alta a Doljului, se resimte grâul copt, dar şi febrilitatea oamenilor de a-l strânge cât mai repde, cu cât mai puţine pierderi. Rulează zi-lumină combine performante, unele din gama Claas lexion, costisitoare, dar de mare productivitate. A fost, după toate aparenţele, un an generos, ceea ce nu e de neluat în seamă. Se vorbeşte de producţii bune şi, mai ales, sănătoase. Grâul acestui an frământat, din punct de vedere social, va fi pâinea viitoare, pentru făpturile noastre, ca trestii gânditoare şi înfricoşate. Oricum, cine nu a stat o dimineaţă, o amiază şi apoi un lung asfinţit pe întinderea unei mirişti nu a văzut şi nu a înţeles nimic. Fiindcă doar ea, miriştea, reuşeşte să transmită o atât de puternică senzaţie a bogăţiei, după ce grâul a fost strâns, când pe câmp nu a mai rămas nimic, când, practic, bogăţia a fost înmagazinată. Drumul acestei veri toride trece acum printr-o seamă de privelişti inedite, în care aromele câmpiei copleşesc, insuflându-ţi încredere şi speranţă de viaţă.
